Люди

Anastasia Condruc și Dara despre conștientizarea maturizării

Anastasia Condruc și Dara despre conștientizarea maturizării

Maturizarea e cea mai temută chestie de maturi și mai râvnită de copii. Oricum, într-o zi, fiecare suntem puși în fața unei încercări ce ne dă de gol pregătirea pentru viață. Dar când vine acest moment, în care conștientizăm maturizarea? E însoțit de fanfare și focuri de artificii sau vine liniștit, ca prima ninsoare? Asta am încercat să aflăm de la Anastasia Condruc, editor Jurnal TV și Dara, mult-iubita cântăreață.

Anastasia Condruc

Întrebarea despre maturizare m-a lovit fix în moalele capului, mai ceva ca mingea de baschet pe care-am primit-o în frunte de la Victor, într-a şasea. Am ros tocurile pantofilor plimbîndu-mă încolo şi încoace prin redacţie în căutarea unui răspuns. Fără succes. Apoi, mai spre seară, am golit cu fetele trei sticle de rose, răsfoind adînc prin biografia mea şi încercînd să-mi dau seama cînd s-a produs minunea. Toate au strigat într-un glas: "cînd te-ai dus de-acasă!". Cum să le explic că eu sînt dusă de mult, şi nu numai de-acasă?

Am luat-o de la un capăt. Mi-am amintit momentul în care au adus-o pe Tinuţa de la maternitate, iar eu alergam prin iarbă într-o rochie de mireasă de trei ori mai mare ca mine şi am venit acasă doar cît să mă uit la ea şi să zic "aha, am văzut-o" şi să fug repede înapoi, că mai rămăseseră nişte ciocolate pentru miri. Nu. Poate la 12 ani, cînd Slavic (care era atît de frumos!) m-a prins în ploaie şi mi-a spus "eu cred că sînt un prost, dar îmi place de tine şi te iubesc", iar inima a început să-mi bată atît de tare, încît acoperea sunetul potopului de afară? Dar nu. Şi nici la 16 ani, cînd mă îndreptam, într-un autobuz de pe vremea lui Ştefan cel Mare, spre oraşul în care urma să merg la liceu, lăsînd în urmă, fără strop de regret, ceea ce mulţi oameni numesc "acasă". Dar nici cînd, tot la 16, mă pupam în scara blocului cu un brunet de 28, mascul alfa, pe care simţeam că-l am la degetul mic. Poate într-a 11-a? Cînd am luat primul salariu şi am alergat la magazin, ca să-mi cumpăr inelul de argint, cu soare, pe care îl scot foarte rar de pe arătătorul de la mîna stîngă.

Dar cînd am depus actele la facultate, într-o altă ţară, fără ca măcar să le spun alor mei? Nope. Şi nici cînd m-am mutat la cămin, cu alte patru fete, în cîţiva metri pătraţi, după ce locuisem aproape singură într-un apartament cu patru camere. Nici măcar la cea mai cruntă beţie din redacţia de la Iaşi, cînd doi prieteni, poziţionaţi în toalete alăturate, recitau Tatăl Nostru în cor, cu vasul de veceu în braţe, în timp ce un al treilea dansa cu mopul pe "Sex on fire" de la Kings of Leon. Cînd m-am făcut luntre şi punte şi am trecut oceanul pentru că îmi era dor de un om? Cred că nu.

Ce vă aşteptaţi să citiţi acum? Că eu nu m-am maturizat şi că încă sînt un copil în suflet? Nu. Nu, şi jur să-l şterg de pe Facebook pe cel care-mi mai scrie "felicitări copilului din tine" de 1 iunie pe wall.

Pentru că simt că fac parte dintre cei care s-au născut, cumva, gata maturizaţi. Dar, credeţi-mă, încă mai fac nebunii şi tîmpenii mai ceva ca toţi copiii din univers luaţi la un loc.

Dara

Stau întinsă, privesc exact "în pod", ascult muzică dragă sufletului, și vreau să îmi amintesc, când am văzut în fața mea maturitatea. Când a trebuit să mă ciocnesc pentru prima dată cu ea? Când a trebuit să o întâmpin și să mă obișnuiesc cu ea, ca și cu un oaspete drag?

Curios e faptul că primele imagini care mi-au apărut în față sunt foarte timpurii, de când aveam cam 7 ani. Ce s-a întâmplat atunci? Simplu. Maturitatea îmi dădea târcoale în momentele când părinții mei, cu mare teamă, mă urcau în autobusul, care pornea din Telenești spre Chișinău. Pe parcursul drumului trebuia să am grijă de toate lucrurile mele, trebuia să fiu atentă cu cine comunic și mai trebuia să fiu foarte atentă ca, ajungând în Chișinău, să nu mă duc departe de autocar, pentru ca cei care mă  întâmpinau, să nu mă caute mult. De fapt, erau cazuri în care nu mă căutau deloc, pur și simplu, uitau de mine. Acest detaliu pare amuzant doar acum, pentru că pe vremuri nu erau destul de populare telefoanele mobile. În acele momente preferam să cred că sunt destul de matură, ca să omit din start posibilitatea de a mă pierde. Toți anii pe care i-am petrecut între Telenești și Chișinău mă făceau să mă simt mult mai independentă și responsabilă, decât colegii mei de clasă sau copiii din curte.

La 15 ani eram deja la colegiu. Mare mi-a fost mirarea când, după ce am chiulit de la ora de română, profesoara mi-a spus foarte calm despre responsabilitatea pe care o port. "Vrei – înveți, vrei – prășești". Am avut de ales, iar decizia matură era destul de evidentă.

Maturitatea mi-a oferit-o și tatăl meu, în dimineața în care împlinisem 18 ani. Atunci mi-a înmânat acel "credit" pentru călatoriile ce urmau, adică pașaportul român. El m-a asigurat că începând cu acea zi nu are cum să îmi limiteze din aventurierele mele porniri.

Totuși, până acum, muzica rămâne să fie cel mai nebunatic și, totodata, cel mai matur lucru, care mi se întâmplă deja de 13 ani. Ea mă poartă prin maturități copilăroase și copilării mature. Ea deja a reușit sa mă învețe, cum e să fii batrân.

Eu am mulți prieteni. Iar prin prisma trăirilor, schimbărilor, decepțiilor, deciziilor prin care trec ei, unele deja parcă mature, înțeleg că, de fapt, sunt în aceeași luntre cu ei, și uneori trebuie să găsesc acele cuvinte care i-ar încuraja, inspira sau liniști. Recent, o prietenă, mi-a destainuit foarte speriată teama pe care o trăiește. Cică, are impresia că a crescut mare și că trebuie să fie responsabilă de toate acțiunile ei. Și când te gândești că parcă mai ieri visam la acest lucru. Totul în lumea asta e deja descoperit, trăit și retrăit. Este un argument care mă ajută de ceva timp, care spune: "Viața nu e atât de serioasă, precum crezi".

În timp ce meditam și îmi aminteam ce aș putea împărtăși cu voi, a intrat maică-mea în odaie. Să vezi și să nu crezi. De la înalțimea seriozității și maturitații mele, ea a reușit să mă coboare exact înapoi la copilăria, pe care tot mai mult încep să o prețuiesc. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar o simplă super-morală, ca de părinte, despre lipsa organizării și neseriozitatea mea. Atât. Iubiți-vă părinții, cum vă iubiți copilăria, pentru că doar ei reușesc să ne aducă aminte despre cât de imaturi suntem.

allfun

Еще Люди