Columns

Il Separatio

Il Separatio

Căsătoria vs Dragostea

Ştim cu toţii că de la 27 în sus, părinţii nu prea mai suferă să-şi vadă fata nemăritată, aşa că încep presiuni care, dacă nu au efecte îndelungate, duc la destrămarea cuplului.

După cca 3 luni de relaţie:

  • Alo, bună dragul meu, ce faci?
  • Mai am puţină treabă pe la birou, tu?
  • Eu am terminat deja pe astăzi. Vrei să ne vedem?
  • Sigur. În cca o oră e bine dacă vin să te iau?
  • Nu, în două, fiindcă vreau să trec pe la salon să-mi aranjez părul şi să-mi fac unghiile.
  • De ce acum?! Să-nţeleg că toată ziua ai umblat cu parul şi unghiile neîngrijite.
  • Nu, dar vreau să fie proaspăt, să-l ondulez puţin şi să-mi reîmprospătez manichiura. Te deranjează?
  • Ba deloc, doar că ştii bine că eu oricum te văd în versiunea ta perfectă şi nu are sens să pierzi timpul.
  • Da tu mă iubeşti pe mine?
  • Nu.
  • Da unde mergem în seara aceasta?
  • Păi mă gândeam să mergem la..
  • Auzi?!, m-a întrerupt ea, da tu de ce, în general, te vezi cu mine?
  • Fiindcă mă simt bine alături de tine şi-mi face plăcere să comunic cu tine, şi nu doar.
  • Adică vrei să spui că sunt o fată comodă pentru tine, da?!
  • Fete comode sunt multe, însă ştii bine că acesta nu este un criteriu în baza caruia hotărăsc cu cine să mă văd. Deci, în două ore trec să te iau, da?
  • Stai puţin, să-nţeleg că tu cunoşti multe fete comode?!
  • Da!
  • Şi la ce-ţi mai trebuiesc eu atunci, a? De ce anume cu mine te vezi?
  • Nu cred că careva cuvinte de-ale mele te-ar satisface acum, deaceea o să ţi-o arăt cu timpul. Ne vedem în două ore.

Nu ne-am mai văzut.

Când cunoaştem pe cineva ne străduim să fim interesanţi şi ne folosim de toată inteligenţa pentru a intriga. Ne ţinem de cuvânt şi facem gesturi romantice pentru a cuceri şi a câştiga încredere. Ne destăinuim trăirile interne şi secretele pentru a arăta partea vulnerabilă şi prin asta facem persoana să se ataşeze de noi.

Însă există o parte importantă care ţine de viitorul cuplului şi care este mult mai dificilă de controlat.

Sincer, îmi pare oarecum rău pentru mirii şi miresele din ziua de astăzi.

Criza din anii ’30 ai secolului trecut i-a învăţat pe europenii de Vest şi americani noţiuni ca necesitatea cultivării personalităţii înainte de a-ţi uni destinele pe veci, independenţa financiară a familiei tinere, planificarea familiei şi viitorul copiilor ş.m.a.

Acum că au ajuns şi pe la noi asemenea noţiuni, se întâlnesc tinerii câte cinci-zece ani, iar mult aşteptata cerere în căsătorie aşa şi nu apare. Se implică socrii bineînţeles: "Las că vă ajutăm şi noi cu ce putem până vă puneţi pe picioare." Doar că deja toţi ştiu că unde socru dă bani, soacra începe a face legea, aşa că tinerii se cam feresc de asemenea oferte.

Şi ştim cu toţii că de la 27 în sus, părinţii nu prea mai suferă să-şi vadă fata nemăritată, aşa că încep presiuni care, dacă nu au efecte îndelungate, duc la destrămarea cuplului.

Şi cel mai frecvent fetele cedează şi se mărită. Se mărită cu un băiat bun, grijuliu, ocrotitor şi care poate asigura un trai comfortabil, doar că lipseşte un mic detaliu – nu-l iubeşte!

Cunosc o sumedenie de asemenea cupluri: totul este aparent perfect, mai ales că criteriile principale de a evalua un cuplu la noi sunt: casa în care stau, maşinile care le conduc, restaurantele în care mănâncă şi şcoala la care merg copiii. Nu sunt criterii de ignorat, dar toate astea în cazul în care poţi să-ţi ignori complet dorinţele sufletului şi s-o dai pur pe raţiune. Le vine foarte simplu celor care s-au dezamagit în ale sufletului şi au parte de toată fericirea din ale raţiunii.

Doar că eu niciodată nu voi face compromisuri în acest sens. Pe cât de puternice nu ar fi aspiraţiile raţiunii, inima niciodată nu-mi va fi ignorată, fiindcă vreau să fie totul de-a adevăratelea, ca-n filmele cu Audrey Hepburn.

Mda, prea am dat-o eu în sentimentalisme – vă doresc să nu fiţi niciodată nevoiţi să faceţi compromisuri în această privinţă.

Еще Columns