Columns

cristina_evtodii

Cristina Evtodii

Am avut un rol important pentru copiii de la Regina Pacis, cel de motivator

Un simplu search pe google mi-a descoperit partea tristă a lucrurilor...

Despre cum poţi avea o seară colorată sau cum am realizat eu, că cea mai mare fericire a vieţii  sunt copiii, vă relatez mai jos.

Săptămâna trecută am primit o invitaţie din partea unei foste colege (de care chiar îmi era dor) să merg şi să comunic cu copiii de la Regina Pacis, ca să-i motivez un pic. Nu ştiam despre ce urma să discut acolo, dar am acceptat provocarea din prima. Mihaela Zâmbreanu nu îmi va permite să mint!


Un simplu search pe google mi-a descoperit partea tristă a lucrurilor. Copiii vin la Regina Pacis demotivaţi şi inhibaţi din diferite motive sociale. Din păcate, cel mai des aceste motive ţin de problemele familiale.  Din moment ce am aflat asta, mi  s-a făcut frică. Aveam o senzaţie stranie, iar jumătate de noapte mă tot întrebam: "Voi reuşi oare să le aduc pe feţe măcar câte un zâmbet?".

Nu am ezitat să vin cu cadouri! Dacă tot am fost invitată să vorbesc despre mine şi, în special, despre cum am început să fotografiez, am luat o fotografie, realizată personal (cu mesaj inspiraţional şi reprezentativ) şi indispensabilul roman "Temă pentru acasă" de Nicolae Dabija. M-am gândit că trebuie să păstrez autenticitatea şi să merg la ei cu ceva de al nostru!


Am intrat în curte. Băieţi şi fete, cu vîrste cuprinse între 8 şi 17 ani, m-au întâlnit distant. Erau aşezaţi pe scaune, fără să înţeleagă ce caută fetiţa asta pe la Regina Pacis şi ce are să le zică… Eu, deşi realizam acest lucru, eram sigură că e nevoie doar de puţin timp, ca gheaţa să fie sparsă. Îmediat ce am cuprins-o strâns pe Mihaela, au urmat mici dialoguri.

După care a urmat invitaţia oficială de a ieşi"la covor", adică pe scaunul din mijlocul sălii. Îmi simţeam inima bătînd cu înverşunare. Aveam emoţii, mă bâlbâiam pe alocuri, uitam numele (deşi mă străduiam să îi memorez pe fiecare, pentru că fiecare este o personalitate).


În pofida micilor eşecuri, am observat că partea stângă a auditoriului (cei mai mici) era mai plictisită, iar cea a adolescenţilor- curioasă. Am discutat mai mult filosofic, încercam să îi motivez prin deviza blogului meu "O lume într-un om şi nu un om într-o lume", dar copiii aveau nevoie de afecţiune şi interacţiune.

Propunerea de a trece la masă şi a servi un ceai cu dulciuri a fost ideală. Acolo am reuşit să prind toţi ochişorii, de la mic la mare, iar eu nu mai vorbeam la general, ţinînd morale, dar utilizam exemple din viaţa mea. Am văzut ochii lor miraţi atunci când le-am răspuns că am  20 de ani. I-am văzut visători în momentul când le-am relatat despre micul meu succes, spre care am mers pe parcursul a 5 ani. I-am găsit curioşi atunci când le explicam mici secrete din fotografie, texte şi talente şi i-am lăsat  trişti, atunci când am plecat.


Dragii mei, eu - dependenta de reţelele de socializare,  pentru acele 2 ore cît m-am aflat acolo (deşi era preconizat maxim 1 oră) am uitat de existenţa telefonului! Uite tocmai aici am găsit acea armonie şi sinceritate, când nu mai ai nevoie de altceva. Odată cu scurgerea timpului, îi vedeam tot mai dezgheţaţi, interesaţi şi binevoitori.

Am scos din geantă cadourile şi le-am spus că nu puteam să aduc nimic  mai bun decât imaginea care reprezintă site-ul meu de fotografie cristinaevtodii.com . Sunt câteva rândunici aşezate pe nişte fire, unde eu am adăugat cheia sol, a ieşit un "portativ viu". Mesajul fotografiei este unul care inspiră, fiindcă muzica mereu poate servi drept muză. Aceasta a fost şi sfatul meu, să apeleze la  muzică în tot ce fac.


Atunci când am scos cartea din geantă,  i-am intrigat un pic, apoi i-am întrebat dacă toată lumea citeşte. Am primit şi răspunsuri negative, dar spre finalul întîlnirii, anume acea  adolescentă, care afirma că nu prea citeşte,  implora să fie prima pe lista celor care vor citi cartea. Adevărul e că la punctul maxim al adolescenţei (11-14 ani), am abandonat şi eu  lectura, dar am înţeles că fără de ea- multe vor rămîne nerezolvate!

Am descoperit talente adevărate. Acele care nu vin singure la un show, acelea pe care trebuie să le descoperi! Ei sculptează în lemn, foarte frumos. Și, apropo, tot ei au meşterit o floare multifuncţională: o pot purta în piept, în păr sau o pot agăţa de draperii. Au confecţionat o floare roz pentru mine, iar eu am rămas plăcut surprinsă.


Spre sfârşitul întîlnirii nu puteam, dar nici nu îmi doream acest lucru, să scap de îmbrăţişările insistente ale lor. Doamne, au nevoie de atâta afecţiune…

Felicia, micuţa cu ochi albaştri şi fratele ei mai mare m-au petrecut până afară (deşi îmi era frică să nu răcească). Ionel m-a ridicat şi în braţe  A fost vesel!

Apropo, am stat în capul mesei cu Vasilică, îmbrăcat foarte elegant! Da, da, acel despre care s-a tot vorbit la TV, că a fost la Roma şi a vorbit însăşi cu Papa .. Vreau să spun că toţi copii de la Regina Pacis ştiu să comunice, câte un pic, în limba italiană, iar Ivan face mari eforturi ca să  vorbească şi să-ţi răspunde în română, pentru că vine dintr-o familie de ruşi (blondul în scurtă verde).


Deci, cu mîna pe inimă le-am promis că voi reveni acolo şi nu de una singură! Săptămâna viitoare, vin cu iubitul meu (copiii erau foarte curioşi să afli dacă-l am). Sînt sigură că Gabi  va avea ce să le povestească copiilor! Totodată, voi avea un  motiv în plus să monitorizez cine şi cât a citit 

P.S: M-am convins, se merită să schimbăm o vorbă-două, măcar o dată pe an, cu aceşti copii. Este mult mai util, decât vizionarea unui film la Mall. Căci, de multe ori, viaţa bate filmul!

Еще Columns