Рассказы

Tataru Eugenia "Îngerii vor vărsa fericire peste noi"

Tataru Eugenia, pasionată de artă

"Îngerii vor vărsa fericire peste noi"

"Îl aşteptam în faţa  biroului său. Nu ştiam că mai ţine minte cineva despre ceea ce-a fost. Nimeni nu s-a interesat de copilăria mea pînă acum. Mă trecu un fior pe spate, şi dacă nu vine? Sunt aici de douăzeci de minute şi n-a apărut încă, chiar dacă ziua de muncă a început de mult...Era paradoxal. De când m-a sunat, îmi era frică că pe zi ce trece mă apropii de momentul în care ne vom întîlni şi acum îmi fac griji că nu vine.

Îl chema Oliver şi era scriitor. De fapt, nu oficial. Aşa s-a prezentat el însă. Lucra într-o revistă, era redactor, dar avea talentul să-şi transpună gîndurile pe foaie în aşa fel, încît erai complet absorbit de povestirea lui. Am văzut de cîteva ori articole iscălite cu numele său, nu şi-a croit totuşi un drum spre faimă.

Aveam la şcoală un coleg care-şi dorea să devină vestit. Era dintr-o famile săracă şi chiar dacă avea multe talente, nu avea cum să le demonstreze, mai precis, nu avea cui. Îi ţin minte privirea. Avea o scînteie deosebită, o aprigă dorinţă de a izbuti, îmbibată cu subtilă nebunie, entuziasm, ajungînd deseori la extaz cînd o nouă idee, o viitoare realizare genială se năştea în capul său de geniu. Acei ochi plini de viaţă m-au motivat mereu să păşesc cu încredere în lume, pentru că sufletul nostru este un imens generator de putere şi frumuseţe. Zîmbetul şi-l ascundea, încercînd din răsputeri să schiţeze seriozitatea ce nu-i era specifică. Acesta îi trăda emoţia unui nou gînd ilustru, o nouă descoperire pentru sine, înălţîndu-se şi cuprizînd întregul univers încorporat în lumea sa nemărginită.

Treizeci de minute şi îi auzisem paşii. Îmi imaginasem pantofii săi. Păreau a fi maro, pielea bine curăţată, şireturile legate într-un bant perfect. Păşea încrezut, apăsat. Îi vedem părul un pic zburlit, aducîndu-i o notă rebelă, în pofida costumului solid, scump. Cămaşa albă îi contura pieptul sculptat, postura sa fiind fermă, senzuală aş spune eu. Faţă nerasă de dimineaţă îi trăda indiferenţa, protestul aproape imperceptibil faţă de lume, regulile impunîndu-şi-le singur.

Atunci mîina sa a împins uşa de sticlă. Arăta exact cum aşteptam să fie. Mult mai irezistibil, totuşi. Forţa mea de concentrare pieri. Ochii săi negri, privirea sa halucinantă îmi înneca gîndirea.

- Bună, eu sunt Oliver. Tu trebuie să fii Jane, spuse el cu vocea sa joasă.

Eram împietrită, dar tot atît de emoţionată. Glasul său deveni imnul existenţei mele, inima l-a recunoscut – era el, acel ce trebuia să vină, acel ce nu va mai pleca..." – un răvaş din jurnalul meu. Aceasta a fost ziua în care te-am cunoscut, dragă Oliver. Iar acum îţi scriu, îţi scriu pentru că simt prea multe şi prea e dificil să taci, când nu mai ştii cui să-i vorbeşti, cînd aceeaşi poveste se repetă, iar lumea e plictisită de miorlăiturile tale continuie...

Scriu pentru a reciti. Pentru a-mi aminti. Căci nu e ca şi cum a răscoli prin amintiri, e ca şi cum le-aş trăi dinnou, doar că nu atît de intens, poate mai colorat, mai visător, pentru că îmi voi găsi timp să visez şi chiar să înfrumuseţez ceea ce a fost cîndva, să încerc să pun o pelerină albă peste ca să pară mai frumos decât era... Să încerc să-mi imaginez un "happy end", în care fulgii vor cădea lin, drept aprobare, căci îngerii ne vor privi şi vor vărsa fericire peste noi, magie... un farmec aparte, special pentru mine şi pentru tine.

Şi ochii mi se vor înneca în adîncimea ochilor tăi. Iar buzele-ţi vor culege blînd neaua topită de pe faţa mea.

Iar eu voi zîmbi ca un copil, atît de fericită... atît de încălzită de braţele tale.

Şi eu voi aştepta să cadă fulgii peste noi, să iasă muguri şi mai apoi copacii să dea în floare... voi aştepta să treacă timp, iar eu voi mai zâmbi, aşteptînd, iubind

Еще Рассказы