Люди

Viorica Meşină: Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au venit la film

Viorica Meşină: Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au venit la film

Dacă e să parafrazez celebrele cuvinte ale lui Grigore Vieru, aş spune aşa: "Au fost "Culorile". Ecoul lor şi-acum mai este viu". Corect, vorbesc despre ultimul film realizat de cunoscuta regizoare, Viorica Meşină, "Culorile". O întreagă euforie a fost pornită pe reţelele de socializare vis-à-vis de această peliculă, un entuziasm rar întâlnit printre cinefilii noştri, mai ales pentru o producţie autohtonă. Cu un subiect relativ sensibil şi amar, dar tratat cu mult umor şi talent de actorii filmului, pelicula oferă imaginaţiei un spaţiu imens de libertate, pentru a fi  interpretată şi discutată sub cele mai diverse aspecte.

Omul care a stat în spatele acestui fenomen cinematografic, este regizoarea Viorica Meşină, primele impresii ale căreia, după lansarea filmului, le aflaţi din interviul ce urmează.


Filmul "Culorile" a adus multă lume în cinematograful "Odeon". În plus,  a fost suplinit numărul de zile în care filmul a fost rulat. Cărui fapt credeţi că este datorat acest succes?

În primul rând, sălile pline ne-au surprins şi pe noi. Nu e vorba că ne-am fi subestimat pelicula. Dar, noi de mult timp nu am avut  ocazia să vedem  un film autohton, ce rulează la cinematograf,  cu vânzare de bilete. Mai mult decât atât, filmul a fost vizionat cu casa închisă, ceea ce ne-a surprins plăcut.

Am avut sarcina să facem un film în care să abordăm o problemă socială, de aceea vroiam să-l vizioneze cât mai multă lume. Interesul publicului faţă de acest film s-a manifestat chiar din start, atunci când am anunţat abia apariţia lui pe reţelele de  socializare, fără să fi postat  trailerul.  După două - trei  zile, am făcut cunoscut opiniei publice şi trailerul filmului.  Numărul de share-uri şi interesul manifestat a fost un pic peste aşteptările noastre.

După premieră, când au început proiecţiile cu vânzare de bilete, am venit la cinematograf.  Îmi este greu să redau sentimentul de satisfacţie  care m-a cuprins  atunci când am văzut prima data o  o sală plină de oameni cu bilete cumpărate.

Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au venit la film, mai ales tinerilor, care au distribuit informaţia despre el şi au manifestat interes.

Sălile pline şi reacţiile oamenilor, ne-au dat de gândit întregii echipe despre ideea dacă merită sau nu să faci film în Republica Moldova.

Şi ce credeţi?

Problema este că acum e foarte greu să realizezi un film în ţara noastră, e practic la limita imposibilului. Acest film mi-a dat foarte mult curaj. Premiera aceasta a demonstrat tuturor că lumea vrea să vadă filme autohtone, că e gata să vină la cinematograf pentru un film de-al nostru.  Poate că  experienţa noastră îi va inspira şi pe alţii, poate îi va pune pe gânduri pe cei care pot face ceva ca să avem şi noi o cinematografie a noastră. 


Care este simbolul culorilor în film?

Cred că am vrut să marchez nişte etape din viaţa unui om. Atunci când ne aflăm  într-o  anumită etapă a vieţii, avem obiceiul să credem, că aşa va fi mereu. În momentul în care se schimbă nişte lucruri în viaţa noastră, ele se schimbă brusc, fără ca noi să fim pregătiţi pentru ele. Nu mă refer doar la relaţii, ci la toate aspectele. Fiecare etapă a vieţii vine cu emoţiile ei. Eu le văd în culori. Dacă într-o perioadă dificilă din viaţă încerci să aduci anumite schimbări, e ca şi cum ai adăuga un strop de altă culoare,  sub influenţa căreia, culoarea iniţială îşi schimbă nuanţa. În funcţie de ce "adaugi", în aceea se şi schimbă!  

Paula Erizanu, cea care a venit cu ideea de scenariu, mi-a sugerat ocupaţia eroinei. Mi-a plăcut sugestia ei s-o facem pictoriţă.  Am asociat îndată evoluţia unei relaţii cu o paletă  multiculoră. Încă de atunci  am ştiut că mă voi axa pe acest element.

Cu siguranţă aţi primit reacţii şi critici după ce a fost lansat filmul. Care au fost acestea?

Am primit multe reacţii, mesaje pe pagina filmului, telefoane, mesaje de la oameni necunoscuţi, în privat. După mulţi ani de muncă în domeniul publicităţii,  nu prea eram persoana care să primească mesaje de la străini.  Atunci când citeam despre cum i-a marcat  istoria filmului pe cei, care mi-au scris, am început să admit gândul că ar fi bine să mai fac şi filme, nu doar publicitate. Un feedback pe care l-am primit de la o domnişoară, era o mulţumire adusă echipei, pentru că relaţia ei s-a schimbat după ce ea şi iubitul ei au vizionat filmul. Pentru mine aceasta e un lucru serios, care contează. Mi-au scris şi alţii, ceva de genul: "Exact aşa ca în film s-a întâmplat cu fiica mea/ prietena mea" sau "de câteva zile mă tot urmăresc scenele din film".

Într-o zi, fiind la cinematograf, după terminarea filmului, directoarea cinematografului mi-a spus că este o doamnă care ar dori să discute cu mine. Era o mamă, a cărei fiică  trăise o istorie similară cu cea din "Culorile". Mi-a spus atunci, că istoria "Culorilor" a coincis până în final cu istoria lor. Era  foarte emoţionată, pentru că a retrăit  din nou nişte momente  mai grele din trecutul fiicei ei.

Dar, pe de altă parte, cele mai multe discuţii în contradictoriu au fost stârnite de limbajul în care se vorbeşte. Ştiam din start că-mi vor zbura pietre în cap la acest capitol. Dar a trebuit să aleg între o limbă frumoasă, rafinată sau un lumbaj foarte-foarte aproape de fiecare dintre eroii filmului. După mai multe ezitări, am decis să fim cât mai aproape de realitate. În rezultat, după film, au fost oameni care mi-au spus: "Stii, uneori îmi părea că ai fost la mine în bucătărie".

Sarcina " Culorilor" nu a fost manifestarea mea  în calitate de artist.  El a fost realizat cu scopul de a aborda o problemă socială, de a atrage atenţie asupra acesteia, de a face lumea tânără să se gândească la astfel de momente, să discute despre ele.  În plus, mi-am dorit să fac o istorie accesibilă  pentru toţi, dar totodată să fie şi atractivă, nu doar să vorbesc despre un fenomen social.


Care a fost contribuţia Centrului Internaţional "La Strada" în realizarea filmului?

Însăşi ideea de a face un film despre violenţa psihologică, adresat  tinerilor, nu este a noastră. "La Strada" a  venit  cu propunerea de a realiza un scurtmetraj, pentru a-l putea  difuza ulterior prin instituţii de învăţământ.  Ei aveau un  singur donator  pentru asta. Ministerul de Externe al Danemarcii. Suma alocată era mică, chiar şi pentru un scurtmetraj de 20 de minute. Termenii erau mult prea restrânşi. Dar dorinţa lor de a face nu spoturi publictare, dar anume  un film, era foarte mare. Asta ne-a şi făcut să începem această colaborare. Am început să scriu scenariul, reieşind din experienţa acelor femei, care s-au adresat până acum la telefonul de încredere.  Abia când am încheiat, am văzut că am în jur de 50 de pagini, ceea ce depăşea mult limitele unui scurtmetraj. Chiar şi după ce era gata scenariul, le-am propus să renunţăm, pentru că nu-mi imaginam cum am putea să ne încadrăm în limitele bugetului şi termenilor pe care-i aveam. Ei ne-au încurajat să mergem înainte. Mai departe, a fost meritul lui Sergiu Prodan, care şi-a asumat rolul de producător şi a găsit banii de care mai era nevoie.

Pentru "La Strada" nu a fost o experienţă uşoară. Au trebuit să suporte şi urmări neplăcute de pe urma depăşirii termenilor. Dar hotărârea lor de a încerca să schimbe mentalitatea tinerii generaţii prin intermedil unui film a făcut posibilă această producţie.

Până acum, nici un ONG din Moldova nu a încercat să facă filme cu tematică socială.  Noi ştim că se cheltuie bani pentru diverse campanii, evenimente, etc.  Dacă  măcar o parte din aceşti bani ar fi alocaţi pentru realizarea unor filme cu subiect social, efectul campaniilor ar  putea fi unul de succes. Asta-i opinia  pe care şi-au expus-o mai mulţi oameni, după ce au văzut "Culorile".

Cum aţi selectat locaţiile pentru filmări şi cât de deschişi au fost oamenii pentru a vă le oferi?

Le mulţumesc mult tuturor, în special domnului Belostecinic, rectorul ASEM, care a fost deschis în a ne oferi ca locaţie pentru filmări, incinta Academiei. Nu ni s-au cerut bani pentru aceasta. Am fost foarte economi, chiar de  la etapa scrierii scenariului, atunci când eliminam acele momente care ar necesita cheltuieli în plus. Eu scriam scenariul în funcţie de bugetul filmuluil. Multă lume ne-a pus la dispoziţie locaţii, fără a cere bani.  Am filmat într-un supermarket din capitală, după ce a ieşit ultimul cumparator, în câteva restaurante şi toate au fost gratis.


Pe lângă mesajul filmului, care tratează o problemă într-un cuplu, aţi adus multe elemente de umor. Cui îi aparţine ideea aceasta?

Scenariul l-am scris singură, cap-coadă, nu l-am refăcut după aceasta. Cred că este modul meu de a aborda unele situaţii din viaţă. Oamenii fără umor trăiesc mai greu. Simţul umorului este o calitate importantă pentru mine. Situaţiile dificile încerc să le abordez cu umor, uneori.

Când citeam unele replici, râdeam şi eu. Sala a râs acolo unde eu nu am crezut că vor face aceasta şi nu înţelegeam de ce. Dar apoi mi-am dat seama că spectatorii râd de mitocănia eroului, de exemplu.

Cum a fost castingul actorilor?

Eu am decis cine va juca, dar m-am consultat cu colegii mei. Pe Ina Colbasiuc am ales-o la recomandarea lui Tudor Pâslaru, colegul meu. Restul, am propus eu, ascultând şi părerile altora. Am rămas la toate ideile iniţiale. Nu e o problemă că unii nu au studii de actoriie sau nu au o experienţă de film. Chiar dacă Guz nu are studii de actorie, el are charismă. Am riscat, dar a fost bine. Eu am vrut ca personajul masculin să fie frumos, aşa cum Ana îl vede mega frumos, orice femeie din sală trebuia să îl vadă ca pe un prinţ. Pentru rolul Vioricăi căutam o femeie strălucită, care trăieşte viaţa şi simte succesul. Dianna Rotaru a fost o alegere foarte bună pentru acest personaj.

Cât despre Alecu Mătrăgună şi Nata Albot, şi-au jucat rolurile lor de zi cu zi, adică ei în film au făcut ceea ce fac zi de zi. În anul când scriam scenariul, s-au deschis multe televiziuni şi tinerii mergeau acolo la muncă. Episodul în care Catiuşa vine la muncă, arată cum ea face orice pentru a supravieţui, exact cum semenii ei doreau să se afirme în media.

Dacă ar fi să comparăm cu sucesul pe care l-aţi avut cu filmul "Patul lui Procust" şi experienţele trăite de dumneavoastră în timpul realizării acestuia, aş vreau să ştiu ce amprentă v-a lăsat filmul "Culorile" ?

De fapt, abia acum se întâmplă procesul de depozitare a amprentelor. Ceea ce am înţeles cu siguranţă, este că dacă aş mai face film, nu voi încerca să fac filme de artă.  Noi, fiind generaţia educată de cinematografia mondială clasică, bineînţeles că ne dorim  mult acest lucru. Dar trebuie să ne dăm seama că azi, aici, asta ar fi un lux. Visez să fac filme ce ar umple sălile cu spectatori şi care, totodată, ar educa un spectator nou, un spectator cult al produsului autohton. Am înţeles asta, după proiecţiile pe care le-am avut.

Filmul "Culorile" nu este un film comercial, dar  nu este un film de artă. Am hotărât să-l proiectăm la "Odeon" şi să facem preţul biletelor accesibil pentru toată lumea.  Din cauza unor probleme, pe care le avea cinematograful în primele zile de proiecţie, în sală era frig. În hol se vindea cafea turcească, făcută la nisip şi ceai fierbinte. Tinerii îşi luau ceaiul în păhăruţul din plastic şi intrau la film. Mirosul de cafea se răspândea prin tot cinematograful.  Am trait un sentiment frumos, atunci  când mi-am dat seama  că filmul " Culorile" a fost vizionat fără pop-corn şi bere.

Visez  să putem avea măcar o premieră  pe an, două deja - ar fi  sărbătoare. Să vină lumea  în cinematografe fără pop-corn şi să iasă măcar cu ceva de acolo.

Din câte vezi, amprenta este un nou vis, o nouă dorinţă.

Iuliana Mamaliga

allfun

Еще Люди