Люди

Constanța Lungu: Pe o scenă cu Led Zeppelin

Cred că fiecare dintre noi a avut în copilărie un vecin, pe care îl vedea doar dimineaţa şi seara, mergând cu o husă neagră, în care se ghicea o chitară, o trompetă sau o vioară. Aceste persoane ieşeau mai rar la joacă prin curte, dar trezeau interesul tuturor  prin faptul că ştiu a cânta la nişte instrumente, pe care restul copiilor le vedeau doar la orele de muzică. Constanţa Lungu a fost o astfel de vecină. Acum ea studiază la Southeastern Louisiana University din SUA şi este vioristă în trei orchestre simfonice: Baton Rouge Symphony Orchestra, Gulf Coast Symphony Orchestra şi Acadiana Symphony Orchestra. Despre concertul cu Led Zeppelin, frumuseţea muzicii clasice şi publicul care adoarme la operă ne va povestesti în interviul ce urmează.


Constanţa, ai cântat împreună cu Led Zeppelin. Povesteşte cum a fost.

Era decembrie, concertul lor în Lafayette. Ei au venit special pentru asta. Sala era arhiplină, cu lume de vârsta lor în picioare şi cu bătrânele extaziate. Era foarte amuzant şi plăcut să lucrezi cu ei. Nu aveau aere de vedete şi chiar puteau să mă atingă pe umăr, în semn de salutare. Dacă voiam să cânt la chitara lui, liber puteam să improvizez câte ceva. Și cu dirijorul glumeau în permanenţă. Sunt nişte oameni foarte deschişi. Îmi dădeam seama că nu sunt de vârsta noastră doar atunci când mă uitam la feţele lor. În rest, parcă erau adolescenţi.

Și erau cuminţi la repetiţii?

Deloc, aveau bere cu ei pe scenă, mai luau câte un gât între pauze. Ce să spun, se vedea că au spirit rebel. În general, totul era destul de confuz. Aş fi vrut să spun că am avut posibilitatea să ascult muzica lor direct de pe scena, dar nu a fost întocmai aşa. Înainte de repetiţie ne-au dat dopuri pentru urechi şi ne-au pus microfoane la toate instrumentele. Eu vedeam doar dirijorul şi cum se mişcă arcuşurile celorlalţi. Îmi dădeam seama că sunt în acelaşi moment cu ei, doar dacă arcuşurile mergeau în aceeaşi direcţie. Dar experienţa este de neuitat.

M-a uimit faptul că ai avut o atitudine calmă faţă de o astfel de colaborare. Oamenii ce interpretează Beethoven nu prea au treabă cu rock-ul?

Noi cântăm de toate. Cânt în biserici, în cluburi jazz, blues, dar şi la concerte simfonice. Pur şi simplu, nu suntem atât de emotivi, că wow, cântăm ceva cool. Pentru noi asta e lucru. E plăcut să-ţi faci meseria, dar nu reacţionăm isteric chiar dacă e vorba de un concert cu Led Zeppelin. Noi facem entertainment pentru alţii.

În mod obişnuit la ce fel de concerte cânţi?

Acasă mai des interpretam muzica clasică: Bach, Mozart, Beethoven. Muzică serioasă, în stil sovietic, cum se face în Moldova. Și bine că se face, avem şcoală foarte bună. În SUA însă, am descoperit mai multe stiluri. De exemplu, gospel, rock, jazz, blues. Era atât de straniu la început, dar apoi le-am îndrăgit enorm. Deseori, sunt invitaţi muzicieni de talie internaţională, cu care cântăm de toate. Oricum, îi ştiu pe puţini dintre ei.

Să înţeleg că asta presupune "rutina unui muzician". În general, cum e viaţa voastră?

Suntem quartetul principal al universităţii şi când trebuie să o reprezentăm la vreo recepţie - ne trimit pe noi. Deseori, nici nu ştim unde mergem. GPS-ul ne ajută să înţelegem unde am ajuns. Am cântat şi pe corabie, şi la ziua unui aviator american. Azi parcă eşti liber, nu ai teme de făcut şi pe neaşteptate te sună şi-ţi spun, că mâine e nevoie de trei ore de muzică. Uiţi şi de chestiile personale, şi de universitate, fiindcă până a doua zi trebuie să ne pregătim, ca să avem o prestaţie la înălţime. Aşa şi trăim.


În schimb, eşti înconjurată de muzică extraordinară.

Aşa e. Prietenul meu e interpret de operă. Câteodată pe scenă se cântă atât de frumos, încât eu (şi nu numai) îmi uit notele şi mă uit doar la el. În acel moment, dirijorul ciocăneşte să ne atragă atenţia, să revenim pe pământ. Eu deja am înţeles – ca profesionişti, nu avem dreptul în timpul lucrului să ascultăm concertul, ci să ne concentrăm pe partea noastră. Câteodată, la o operă interesantă, eu din timp refuz să particip, ca să am posibilitatea de a sta în sală şi să o ascult. De exemplu, opera The Pirates of Penzance sau Mozart, The Magic Flute.

Spuneai că după felul în care cântă cineva, îţi dai seama cum gândeşte. Desfăşoară această teorie.

În muzică sunt careva dimensiuni exacte, pe care dacă reuşeşti să le faci bine,  îţi iese "successful", cum se spune. Cu toate că muzica e subiectivă, sunt nişte momente pe care obiectiv trebuie să le cânţi corect. Felul în care faci asta "trădează" modul tău de gândire. Prin muzică noi exprimăm ceva, ea înseamnă mult mai mult ceea ce simţi, decât ceea ce e scris în note. De ce continuăm să cântăm muzica scrisă cu sute de ani în urmă? Fiindcă nimeni nu o face în acelaşi fel. Când asculţi pe cineva cum interpretează, e un moment de "vorbire directă", de parcă ai intra în persoana lui şi i-ai citi gândurile. Într-adevăr, când interpretezi ceva, este ca şi cum ai fi gol, nu poţi ascunde nimic. De asta avem atâtea repetiţii – să ştim ce exprimăm şi ce nu.

Dar audienţa e gata pentru un nivel de cunoaştere atât de înalt?

Nu toţi înţeleg asta. Însă muzicienii profesionişti văd totul deodată. E de-ajuns să te uiţi în ochii omului, ca să înţelegi dacă el ştie ce are de spus prin muzică sau nu. De exemplu, cu profesorul meu de vioară noi nu comunicăm prin cuvinte. El doar mă ascultă şi doar aprobă ceea ce fac sau vede pe obrajii mei roşii, că mi-am dat singură seama unde am greşit.

Deci, cu cât eşti mai avansat intelectual, cu atât poţi exprima mai bine ceea ce simţi?

Exact. Într-adevăr, e foarte plăcut când aculţi muzicanţi care ştiu ce fac. A venit odată un italian cu vioara lui Stradivari. Când cânta, se auzea nu doar instrumentul, dar se înţelegea cum gândeşte. Să simţi această inteligenţă, acea emoţie e cel mai plăcut lucru, pe care-l poate auzi un muzician.

Și o vioară Stradivari.

Ele într-adevăr sună mai bine. Parcă tot e lemn, dar au alt sunet, au alt farmec. Și sunt foarte rare, fapt care le face total diferite. Ele practic sună singure. Am avut posibilitatea să cânt la o vioară Guarnieri, tot italiană, la care nici nu trebuie să depui efort pentru a interpreta ceva. Cred că sunt mai bine gândite, au ele secretul lor. Ca şi piramidele. Dar trebuie să fii foarte iscusit în interpretare, ca să faci să sune o vioară Stradivari. Sau să fii milionar care pur şi simplu - care o ţine în colecţie. Căci  muzicienii sunt prea săraci, ca să-şi cumpere un Stradivari.

Aţi avut vreodată un performance de stradă?

Da, consider asta drept o metodă bună de a te exprima. Nu cred că asta înseamnă că nu eşti profesionist. Majoritatea instrumentaliştilor, care cântă pe stradă, o fac şi în orchestre "serioase". Pur şi simplu, aici câştigi cash repede. La vârsta noastră, noi facem asta din fun, pentru plăcere.

Comparativ cu America, cum ţi se par concertele simfonice din Moldova?

Eu ştiu că în Moldova se dedică mult mai mult timp repetiţiilor. Noi deseori trebuie să fim gata de performance în 3-4 repetiţii şi asta e stresant. Însă nivelul orchestrei din Moldova e foarte înalt. La noi vin mulţi instrumentalişti din Europa şi asta e extraordinar. Dar, în linii generale, concertele simfonice nu diferă. Muzica clasică trebuie să aibă un nivel înalt oriunde ar fi.

Însă eu nu cred că în SUA se adoarme la concerte, cum se întâmplă la noi.

Americanii oferă copiilor posibilitatea să înveţe a cânta la pian, trompetă sau la ce instrument vor ei, indiferent de profesia pe care o vor avea în viitor. Astfel, tinerii au cel puţin 1-2 ani de educaţie muzicală. Oamenii cu care am interacţionat, fie ei ingineri sau biologi, toţi au ceva cunoştinţe despre muzică. Asta îi face să aprecieze ceea ce aud şi noi putem întreţine o conversaţie despre muzică. Cred că problema muzicii clasice din Moldova este audienţa şi faptul că ei nu ştiu câtă muncă stă în spatele unei simfonii, deaceea şi adorm la concerte.

Ce s-a schimbat în muzica clasică?

Câteodată se simte că muzica e business. Uneori nu suntem de acord cu dirijorul, de exemplu, când romantizăm o operă, chiar dacă în perioada în care a fost compusă nici nu era atât de popular romantismul. Însă el simte cerinţele publicului şi le satisface. Asta e cel mai urât, când ne conformăm publicului din sală. Când cântăm ca lor să le placă, nu fiindcă aşa trebuie.

Acest domeniu "te privează" de plăcerile vieţii unui  simplu student?

Absolut. Câteodată suntem prea cufundaţi în muzică şi uităm de viaţa normală. Lumea ne consideră un pic stranii. Aşa şi este, cred. Se întâmplă că merg pe stradă şi ascult muzică şi dintr-o dată încep a râde şi a plânge. Oamenii se uită şi se-ntreabă: "Ce-i cu ea?". Dar atunci eu sunt toată în muzică. O zi în care n-am cântat e o zi pierdută  şi o regret nespus. Pur şi simplu, e un alt fel de existenţă.

M-a mirat că n-ai spus fraza tuturor muzicienilor – "Muzica e viaţa mea".

Când cineva mă întreabă despre muzică, eu îi rog să nu mă pună să vorbesc, ci să cânt. Atunci vă spun tot. Dacă nu vă place, veţi pleca, dacă nu – veţi mai sta un pic. Chiar detest să vorbesc despre muzică, fiindcă nu găsesc cuvintele potrivite. Nici nu înţeleg muzicienii care o fac. Muzica nu e de povestit, e de cântat. Și nu e nevoie de studii ca să înţelegi asta.

Natalia Sergheev

allfun

Еще Люди