Люди

Dima Trofim: De ce trebuie să cazi dacă poți merge mereu înainte!

La cît de mică e Moldova, la atît de mulţi oameni frumoşi şi talentaţi are. Unul dintre ei este Dima Trofim, participantul "Fabricii de Staruri", actorul din serialul îndrăgit "Pariu cu Viaţa" şi mai nou - finalistul proiectului "Dansez pentru tine". Despre greutăţile de după culise, dorul de casă şi despre experienţa acumulată în cadrul mai multor proiecte vorbim cu tînărul artist în interviul de mai jos.


Cum s-a schimbat Chişinăul de cînd nu l-ai mai văzut?

Întotdeauna mă bucur să ajung acasă, în primul rînd pentru că sunt alături de cei dragi. Abia aşteptam să văd Chişinăul, cu toate că este o vizită neplanificată. Oraşul îmi este foarte drag şi apropiat sufletului, îmi place mai mult de el vara. Este atîta verde peste tot, încît am impresia că sunt într-o pădure.  Acum, însă, mi se pare  lumea destul de tristă. Probabil e şi din cauza problemelor cu care se confruntă ţara noastră. Însă, aştepăm să vină sărbătorile, sper ca zîmbetul să reapară pe feţele tuturor.

Chiar dacă Moldova a fost ţara în care te-ai lansat ca artist, totuşi România este ţara care ţi-a oferit posibilitatea de a te promova. Cum crezi, raportîndu-te la situaţia din ţara noastră, este neapărat să pleci din Moldova pentru a fi observat?

Da, este adevărat. România mi-a oferit acea şansă de a fi promovat şi observat, însă, eu niciodată nu uit de unde am venit: sunt moldovean, basarabean şi nu ezit să spun acest lucru. Ideea este că Moldova nu îşi poate permite luxul de a valorifica şi de a investi în munca celor care sunt din domeniul artei. Nu vreau să fiu dur, dar pentru mine, în mare parte, nu există show-biz în Moldova. Acesta se reduce  doar la evoluările din cadrul nunţilor şi a petrecerilor private. Asta este un moment aparte, lumea trebuie să obţină venituri, de altfel fiecare se învîrte cum poate. Eu vreau şi încerc să fac artă adevărată. Vreau să evoluez pe scene mari şi pentru asta am mult de muncit. Pînă la urmă, Moldova este o bună platformă pentru dezvoltare, de aici am primit acel şut care  m-a făcut să visez şi să-mi realizez visele.

Pentru a obţine succesul mult dorit este nevoie de multă muncă. Moldova este o bună treaptă pentru începători. Zic aşa deoarece ţara noastră are profesionişti în domeniu şi ar fi  păcat să nu te foloseşti de acest lucru. În cadrul proiectului "Fabrica de Staruri" am făcut cunoştinţă cu Valeriu Vdovicenco, căruia îi sunt extrem de recunoscător pentru lecţiile de canto pe care mi le-a oferit. Chiar şi acum cînd vin acasă şi  stau mai mult timp, neapărat trec pe la el: nu doar în vizită, dar şi pentru a lua nişte lecţii. Ajuns în România, profesorii de acolo mi-au spus întotdeauna că e bine că am avut o influenţă rusească, pentru că şcoala rusă este o armată în care se face o selecţie dură. Dacă ai reuşit să treci, înseamnă că poţi afirma că meriţi ceva.

După succesele obţinute de tine nu doar în muzică, actorie, dar şi pe ringul de dans, s-a schimbat  ceva în atitudinea ta faţă de bani, prieteni, familie? Ai început să percepi altfel anumite valori?

Dacă e să vorbim despre prieteni, pot zice că la sigur mi-am schimbat viziunea faţă de aceste calificative. Dacă mai devreme ziceam ca toţi îmi sunt prieteni, în urma unor trădări şi chestii mai puţin plăcute, am sesizat că acest cuvînt nu poate fi atribuit fiecărei persoane. Acum am cîţiva prieteni adevăraţi, restul îmi sunt colegi, cunoştinţe, tovarăşi.

În ceea ce priveşte banul, nu pot zice că nu îi cunosc valoarea. Eu muncesc de la 16 ani şi ştiu cît de greu se fac, mai cunosc că banii iubesc socoteala. Niciodată nu am putut să ascund monedele sau să le las să stea „la colţun". Dacă este nevoie, îmi ajut familia, o fac cu cea mai mare plăcere. Iar dacă ţin să îmi cumpăr ceva neapărat şi acest "ceva" reprezintă mai multe lucruri, de regulă, încep să gîndesc selectiv. Nu poţi cumpăra totul odată, pînă la urmă nici nu reuşeşti să te foloseşti de unele lucruri.

Ceea ce este legat de familie, pentru mine mereu a fost ceva sfînt. Dintotdeauna mi-am iubit părinţii, surorile, ei au fost  acei care m-au susţinut şi au crezut în mine. Însă, desigur, cînd eşti departe de casă simţi o acută dorinţă de a avea pe cineva drag alături, începi să apreciezi mult mai mult ceea ce nu ai la moment, adică familia.

Ținînd cont de faptul că mai devreme făceai dansuri, ce a însemnat pentru tine experienţa de la "Dansez pentru tine"?

Acest proiect este unul dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Nu pot nega faptul că poate undeva mi-a fost puţin mai uşor decît celorlalţi participanţi, deoarece eu cunoşteam ce înseamnă dansul. Cu toate astea am muncit mult pentru a-mi perfecţiona mişcările şi pentru  a învăţa lucruri noi alături de coreografii proiectului. Acum este un trend nou: să pui coreografie nu pe muzică ci pe sunet, deci pe cuvinte. Respectiv sunt mai multe mişcări şi totul se face mai rapid. Mi-a venit foarte greu să învăţ, însă pînă la urmă mi-a reuşit.  Cînd am fost selectat să particip, mulţi ziceau că îmi va fi foarte greu, că voi urla de oboseală şi voi înnebuni.

Într-adevăr, am urlat, am muncit cu febră şi am înnebunit,  însă o experienţă mai frumoasă ca asta nu am avut. Doresc fiecărui să treacă prin astfel de momente speciale. Mă bucur mult că am reuşit să îmi îndeplinesc promisiunea dată partenerei mele. Chiar dacă am ajuns pe locul III, am reuşit să cîştigăm suma necesară pentru operaţia doamnei Monica (profesoara de dans a partenerei mele) şi totodată am reuşit să cunosc oameni frumoşi şi talentaţi.

Să trecem la partea actoricească: unii actori deseori vorbesc despre coincidenţele dintre rolurile pe care le joacă şi viaţa lor reală. Tu ai observat careva tangenţe între tine şi personajul pe care îl interpretezi în serialul "Pariu cu viaţa"?

Ce să zic, Dima (personajul din serial) este un băiat venit din Chişinău, exact ca şi mine, doar că el este deja căsătorit. În acest sens pot zice că am un exemplu şi acest exemplu este Johnny Deep. Citisem un interviu, în care el vorbea despre această contopire dintre actor şi rolul pe care îl are de interpretat.  El zicea aşa: „Exact cum un copil este pasionat de jocul pe care şi-l creează,  în momentul cînd se joacă cu o maşină, la fel şi actorul trebuie să pătrundă în fiecare detaliu, în caracterul personajului, el trebuie să fie cu capul în proiectul pe care îl va realiza. Și în momentul în care conştientizează că a văzut toată piesa jucată în imaginaţia sa, trebuie să iasă din rol, de altfel riscă să devină un actor de unică folosinţă."

Eu mă strădui să joc bine, pentru asta învăţ multe. Înainte de filmări facem şcoală, învăţăm să rîdem, să plîngem, avem profesori care ne ajută să atingem noi performanţe. Personajul jucat de mine este unul foarte comic, mai ales în sezonul ce  vine face atîtea grozăvii, extrem de multe situaţii comice se întîmplă. În viaţa reală nu aş putea face multe lucruri din care le face el. Cu toate astea mereu am ceva de învăţat din rolul meu.

În viziunea ta, ce este mai complicat: să faci publicul să rîdă sau să plîngă?

Mi se par două lucruri la fel de grele. Ca să înţelegi am un exemplu. Iurie Luncaşu, fostul regizor al serialului "Pariu cu viaţa",  ne povestea că fusese odată la un casting la care venise un baiat la probe. Venise la regizor şi acesta îi pune condiţia băiatului - să îl facă să rîdă. Tînărul s-a maimuţărit cît s-a maimuţărit,  la care regizorul i-a zis că a dat-o în bară şi nu i-a reuşit să-l înveselească. Baiatul mai îndrăzneţ din fire, l-a rugat pe regizorul să-i mai ofere o şansă. Acela îi zice: „Bine dar acum va trebui să mă faci să plîng, îţi dau trei minute, poţi face orice". Tînărul a înţeles că şi de data asta este treaba  serioasă şi nu ştia cum să procedeze. La un moment dat se apropie de regizor, îi ia pixul din buzunarul sacoului şi il rupe în două. În acele momente regizorul s-a enervat mult, dar s-a stăpînit şi i-a zis tînarului că a reuşit să îl scoată din sărite şi mai nu l-a făcut să plîngă, deoarece acel pix a fost dăruit de tatăl său, care deja nu mai era în viaţă. Uite aşa un caz, prin care mi-am argumentat cele spuse mai devreme. După mine, ambele emoţii sunt greu de adus pe feţele oamenilor.

Ce spui despre teatru, te-ar tenta o asemnea posibilitate de a juca pe o scenă?

Da, sigur că aş vrea să evoluez pe o scenă teatrală. Teatru este altceva decît filmul. El este baza, începutul tuturor începuturilor. Chiar observ artiştii care sunt implicaţi cu noi în proiect, Adela Popescu, de exemplu: ea este total diferită atunci cînd stă cu noi în platourile de filmare şi atunci cînd este pe scena unui teatru. Joci teatru, exagerezi în trăiri şi sentimente, aici însă, la filmări eşti tu, doar că prin tine lumea vede şi cunoaşte un nou personaj. Cu toate astea, desigur aş accepta o asemenea provocare şi cu mare drag aş deveni parte dintr-o piesă teatrală.

Ce reguli ai dedus pentru tine, ţinînd cond de experienţa acumulată pe parcursul acestor ani?

În primul rînd, am înţeles importanţa disciplinei. De asemenea dacă eşti la muncă, îţi laşi toate problemele la poartă, iar cînd te întorci acasă ori le iai cu tine ori le laşi acolo, asta deja rămîne la discreţia fiecăruia. Și desigur am învăţat că doar prin muncă poţi atinge performanţe. Muncă, muncă şi iar muncă. Mie îmi place să lucrez mult pentru asta şi am ales această cale deloc uşoară.

Cum crezi, căderile ar putea servi o bună pistă pentru noi decolări?

Mai bine să nu cazi niciodată. De ce trebuie să cazi dacă poţi merge întotdeauna înainte. Nu ar fi mai frumos aşa?

Anastasia Deleanu

allfun

Еще Люди