Люди

Interviu cu Maniak Muligambia

Maniak este administratorului site-ului Muligambia.com din 2008. El şi alţi autori sunt acuzaţi de publicarea informaţiilor cu caracter personal şi a defăimător, răspândire a materialelor cu caracter pornografic, difuzare în context defăimător a imaginilor ce conţineau stema de stat. Nu se cunoaşte unde se află acum.

De fapt, puţină lume mă întreabă de ce "Maniak". Pe când aveam vreo 14 ani, eram singurul cu PlayStation 2 printre prietenii mei. Veneau toţi cu turma în vizită la mine, ca să ne spargem în Fifa, PES şi Tekken. Fiind posesorul platformei, aveam timp să mă antrenez şi, de obicei, zdrobeam toţi prietenii.Odată, unul dintre ei, dintr-o frustrare supremă, mi-a aruncat un joystick de podea şi a strigat "Bleadi, ăsta e maniac!" şi de-atunci s-a prins de mine cuvântul. Atunci când Mulius m-a întrebat sub ce nume de scenă vreau să devin autor, nici n-am clipit.

Cel mai ruşinos moment din viaţa mea a fost la 7 ani, în clasa întâi. Aveam (ce naiv sunt, încă il mai am*) un scris oribil de urât şi învăţătoarea a decis să mă jertfească de faţă cu toată clasa. Îmi zicea să scriu ceva, apoi rupea foaia şi tot aşa până am rămas doar cu coperta în mână. La "petrecerea" de la sfârşitul anului i-am aruncat o lăcustă moartă în paharul de suc. Era FruttiFresh Tutti Frutti, dacă îşi mai aminteşte cineva otrava asta de doi litri.

Când în viaţa ta există un Piton, nu te mai temi de nimic. Lăsând ironia deoparte, nu este un sentiment copleşitor să ştii că sunt zeci, sute, mii de oameni care te urăsc şi ţi-ar face, de-ar avea ocazia, rău. Dar nu pot lua în serios ameninţările cu moartea sau bătaia, sunt ridicole. Singura experienţă "înfricoşătoare" cu Pitoni am avut-o la Poşta Veche, în prima vară, când taxa de la microbuz se făcuse 3 lei. Erau cinci, erau beţi şi mi-au luat cei 3 lei din buzunar cu cuvintele "A’ s-o fuţ’ acasă pişkaricom, îi ghinipintruzdorovie." Am râs tot drumul spre casă.

De fapt, nu mă deranjează când lumea mă critică sau zice că "Site-ul nu mai e ce a fost cândva, s-a schimbat mult". Bănuiesc că mulţi se aşteaptă să-mi bat capul şi să le răspund cu spume la gură, dar reacţia noastră rămâne întotdeauna aceeaşi: " Dacă nu-ţi convine ceva, nu te obligă nimeni să vizitezi acest site". Diferenţa dintre mine şi restul blogurilor este că acei oamenii fac bani şi le pasă de trafic. Mie nu prea. Sunt conştient că site-ul nu mai e ce a fost, dar nici societatea în care trăim nu mai e cea din 2008.

Fără Francis nu ştiu dacă aş putea să mă bucur de multe lucruri din viaţă. Sper să mor eu primul, să-şi bată el capul.

Relaţia mea cu Carla’s Dreams nu este deloc complicată. Când băieţii au lansat proiectul, au trimis piesa "Dă-te-nchi*da mă-tii" şi Muligambiei. Au urmat câteva luni de colaborare, după care am ieşit şi am "sărbătorit" prietenia. Cei mai "căutaţi" incognito la o masă dintr-un local al Capitalei. Nu ştiu de ei, dar ego-ul meu după seara aia e la un alt nivel.

Nu sunt o persoană ce adoră să călătorească, dar s-a întâmplat să trec prin multe ţări. Ca orice moldovean ce se respectă, am vizitat România, Bulgaria şi Ucraina. Iar ca orice european ce se respectă, am trecut prin Franţa, Italia, Germania, Cipru, Luxemburg, Austria şi Ungaria. Am poze de când eram mic de prin Slovacia şi Cehia, dar nu-mi amintesc nimic din cele întâmplate. De fapt, mint, ţin minte că foloseam un pix fără mină să fac balonaşe cu ajutorul apei şi a unui pahar cu săpun lichid. Cred că era prima dată când am simţit fericirea.

Când eram mic, eram la mare şi am furat o dată 50.000 de lei (calmaţi-vă, lei româneşti). Eram pe plajă, ieşeam din apă şi pe un prosop, pe care nu se afla nimeni, erau nişte bancnote sub o şapcă. Am tras una de sub şapcă şi am fugit. Țin minte cum la chioşchiurile de ziare se vindeau cărţi  şi am cumpărat "Insula Comorilor" de Stevenson şi "Singur pe lume" de Malot. Era 20.000 fiecare carte, de 10.000 mi-am luat gume de mestecat. Vreo două săptămâni am mestecat gumă, cred că mi-a dat aia de chioşc cam o sută.

Evoluţia lui Manchester United de după Moyes nu mă surprinde. Fanii adevăraţi, ăia care privesc meciuri şi înţeleg fotbalul, ştiau că echipa este una mediocră de ceva ani buni. Anul trecut titlul a fost câştigat doar mulţumită lui Van Persie, care a reuşit să stea fără accidentări. Acum doi ani am terminat la egal cu City după puncte, doar pentru că City nu erau consistenţi, iar acum trei ani, victorioşi pentru că Chelsea şi City pierdeau cu echipele mici. Înainte de asta îl aveam pe Ronaldo. Fără el, de ani buni, lipseşte talentul şi creaţia în echipă. Nu e o problemă dacă ai cine să marcheze, dar fără Rooney şi RvP pe teren, este dureros să-i priveşti.

Când mă văd, fetele de obicei spun:"Doriţi şi sos la cartofi?".

Primul sărut a fost cu o colegă de clasă, Anna. Da, cu doi de "n", cred că aveau părinţii fiţe în cap. Aveam vreo 13-14 ani şi eram la sfârşitul primei întâlniri. Țin minte că făcusem totul ca la carte, am închis şi ochii, vreo trei secunde, retras capul. A fost oribil, tipa purta un ruj cu gust de cauciuc industrial înmuiat în sufletele băieţilor virgini. Tot drumul spre casă scuipam şi mă gândeam "La ce naiba au mai inventat rujurile?". Ne-am "despărţit" peste vreo două săptămâni: "it’s not you, it’s me and the taste of your soul".

O zi perfectă pentru mine conţine un maraton de PlayStation, o etapă din Premier League, de preferat una în care Manchester United ia trei puncte, "homemade pizza" şi sex. Nu contează ordinea, nu prea am avut zile perfecte în ultimul timp #MoyesOut. De fapt, nu sunt pretenţios. Cea mai recentă zi pe care o pot considera perfectă, am petrecut-o în pat cu iubita mea,  privind Bob’s Burgers. Cuvântul "perfect" îmi pare atât de imperfect, încât devine ridicol.

Prefer PlayStation şi nu Xbox în mare parte datorită atitudinii companiilor. Sony ascultă atent şi urmăreşte piaţa, respectă cerinţele jucătorului. În plus, nu poţi compara seriile de jocuri, e ca şi cum ar fi între cer şi pământ. Atât PlayStation 2 cât şi 3 au fost net superioare la categoria jocurilor oferite. Last Of Us, un joc exclusiv Sony, a fost ales de curând jocul generaţiei.

Întotdeauna invidiam oamenii care şi-au urmat visele. Ai nevoie de ceva supranatural, după părerea mea, să continui împotriva tuturor. Eu am fost prost şi atunci când mi-a venit timpul să iau o decizie, am ascultat de familie: "Ai cap pe umeri, pentru ce să-l iroseşti în fotbal?!?" mi-a fost cântat în ureche din clasa întâi până la facultate, când am lăsat, spre fericirea multora, sportul.

În pofida lucrurilor spuse mai sus, aş mulţumi părinţilor pentru încrederea acordată şi, ironic, libertatea pe care am avut-o în copilărie. Nu mi s-a spus niciodată la ce oră să vin acasă, nu mi-au fost verificate niciodată temele, nu s-a prezentat nimeni niciodată la adunări de părinţi sau alte porcării de genul acesta. Întotdeauna se presupunea faptul că "Nu avem de ce să ne facem griji." Am vrut întotdeauna să cred că era felul lor de a-mi arăta că au încredere în deciziile mele.

Dacă aş fi preşedintele Moldovei, primul lucru pe care l-aş face ar fi mărirea salariilor bugetarilor şi un raid prin corupţie, ce s-ar solda cu câteva mii de arestări şi sechestrări de fonduri. Asta ar permite măririle menţionate. Al 2-lea lucru ar fi să-mi caut un coşciug mai sexy pentru că urmează să fiu împuşcat.

E frustrant când îţi dai seama că în Moldova nu poţi schimba nimic. Nici ca individ, nici ca parte a unui grup nu poţi deveni acea schimbare pe care ţi-o doreşti. Vei fi tăiat de la rădăcină, se va vorbi despre asta în statusurile de pe Facebook şi se va uita de tine, povestea ta, scopurile tale. Tot ce-ai atins şi ce sperai să atingi vor dispărea odată cu tine.

Am obosit să critic prostia. Chiar m-am zaibit, aş spune. 

Nu cred că mai pot numi Moldova – acasă. Este ţara unde m-am născut şi unde mi-am petrecut o bucată semnificativă de viaţă, dar nu îi pot atribui cuvântul "acasă" din simplul motiv că îi lipseşte esenţa. Prin "acasă" eu înţeleg, în primul rând, siguranţă, de care eu nu mă pot bucura. Moldova ar trebui să fie mai mult decât cetăţenie, dar nu e.

Dacă nu aş fi Maniak, aş fi Ciupicul, Sir Manole, Giumbix sau orice alt nickname ridicol ce-ţi vine în cap. Aş fi pe un alt site, făcând poate altceva, cu alţi oameni în jurul meu şi o altă listă de contacte în Skype. N-aş fi la fel de fericit cum sunt acum.

Fericirea este un sentiment de continuă satisfacţie ce se creează datorită oamenilor şi circumstanţelor din jurul tău. Este un proces complex pus în mişcare de evenimente simple. Dragoste, bani, prieteni devotaţi, scopuri. Eşti fericit când le ai pe toate şi ai oameni în viaţa ta cu care să împarţi sentimentul. Sunt fericit.

Natalia Sergheev

allfun

Еще Люди