Люди

Inga Marcu: Când te aștepți cel mai puțin, soarta îți aduce frumosul

Este prototipul femeii puternice, care iartă necondiționat, care a învins o căsnicie eșuată, care știe cum să educe în cel mai corect mod - fiul și care poate să iubească cu adevărat tot ce apare frumos în viața ei. Despre experiența sa de a fi artist emerit în Republica Moldova cu o continuare de activitate în România, dar și despre viața ei interesantă, ne relatează Inga Marcu.


Din clasa a 7-a eram decisă că vreau sa devin actriță.  Mă vedeam că joc în filme, dar și în teatru. Nici într-un caz nu mi-am dorit să ajung păpușar, ca de altfel majoritatea colegilor mei păpușari. A venit vremea să dau actele la facultate, unde în 1997 eram 60 de fete pe un loc. Bineînțeles că a fost o selecție drastică, dar am reușit să obțin atunci un loc de candidat. Adică, aveam voie să asist și să particip la ore, gratuit, pe o perioadă de un an, iar în cazul în care s-ar fi eliberat vre-un loc, putea fi al meu. Soarta mi-a pregătit un alt scenariu, decât cel râvnit de mine.

Părinții aveau și ei alte planuri ce țineau de viața mea. Își doreau să mă vadă medic sau un specialist în limbi străine, deoarece aveam o tendință de a le însuși repede. Desigur, au fost supărați pentru că am ales să profesez altceva. Am avut marele noroc să studiez în clasa regretatului maestru Victor Ștefaniuc, cunoscut în acele vremuri pentru generația mea sub numele de Fofârlică, un personaj din emisiunea televizată la Moldova1 "Minivideosalon".

Întotdeauna am susținut că orice pe lumea aceasta trebuie făcut cu ingredientul principal - dragostea. Doar atunci toate îți vor reuși. După primul an de studii în clasa maestrului Ștefaniuc, eram deja îndragostită în teatrul de păpuși și în miracolul acestei arte neobișnuite. Am început să lucrez la teatrul de păpuși,  fiind studentă în anul trei la facultate. Această experiență mi-a insuflat și mai multă încredere, dar și dragoste de profesia pe care am ales-o. Au urmat deplasări prin țară și în afara ei. Am participat la festivaluri naționale și internaționale și am ajuns să joc pe scenele din România (Galați, Iași, Cluj-Napoca, Târgoviște, București ș.a.), Bulgaria, Ucraina, Belorusia și nu doar.  Mai departe sunt amintiri, pe care, dacă le-aș extinde, mi-ar ajunge să scriu o carte.

 Amintirile mele sunt asemeni unui serial cu episoade tot mai incitante. Îmi amintesc cum am jucat într-un sat "Căprița - ștrengărița" în semiîntuneric. La casa de cultură nu era lumină, dar în sală se adunase deja un public numeros. Ne-am zis: s-o încercăm și pe asta, deși spectacolul e unul muzical și toate melodiile erau înregistrate pe bandă. Am cântat live pe un frig inimaginabil. Spre final, unii erau răgușiți, alții strănutau, dar prelungeam să cântăm. Ne-am amuzat copios și noi, dar și spectatorii. 

În 2003 m-am căsătorit, continuându-mi activitatea la teatrul "Guguță". Nu aș vrea să intru în prea multe detalii, dar cert e faptul că am învățat o lecție puternică "viața bate gramatica!".

În 2005 bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un copilaș, care este centrul universului meu. Am revenit destul de repede pe scenă după nașterea micuțului Maximilian. De la ai săi 2 anișori a devenit cel mai fidel spectator al teatrului nostru. Îmi amintesc, jucam  la sediu monospectacolul "Cine-i rea și cine-i bună". Interpretam singură mai mult de zece personaje. Maximilian, de numai patru anișori, văzuse spectacolul de mai multe ori și-mi anticipa replicile în glas tare. Îmi era destul de greu să continui, mă desconcentrase total puștiul. Plus la toate, piciul mai și comenta: "acuș o să apară balaurul, acuș o să apară câinele...". Colac peste pupăză, spre finalul spectacolului, fidelul spectator urcă pe scenă și, fără pic de jenă, mi se adresează în gura mare: "Mami, vreau să fac pipi!!!".  

Niciodată nu am făcut teatru pentru a câștiga bani. Și nici nu cred în arta pe bani. De aceea, cunoscând cu toții situația din țara noastră, ca orice bugetar, nu puteam trăi cu salariul destul de modest. Atunci am urmat exemplul unor colegi de ai mei, de a modera nunți, botezuri sau zile de naștere a copiilor. M-au ajutat arta comunicării, simțul fin al umorului, și faptul că foarte bine cunosc tradițiile și datinile strămoșilor noștri, plus un pic de noroc. Pe lângă un câștig aproape dublu decât salariul meu lunar, aveam parte de experiențe, energie pozitivă și noi descoperiri de sine.

Era anul lui 2009 când am fost distinsă cu titlul onorific de stat "Artistă Emerită a Republicii Moldova". Mă aflam în al 9-lea cer de fericire, dar norii aduc ploaie după atâtea zile însorite. Pe cât avansam în carieră cu premii și distincții de la UNITEM sau festivaluri naționale și internaționale, pe atât de prost îmi mergea în viața personală. La scurt timp, a plecat în neființă profesorul meu și tatăl teatrului "Guguță", Victor Ștefaniuc. M-am gândit atunci că arta cere sacrificii. După divorț, ca să mă detașez de starea depresivă, mi-am ocupat tot timpul liber cu diverse activități, continuam să muncesc la teatru, acordam mai multă atenție fiului, lucram cu studenții păpușari și m-am înscris la masterat.

Când te aștepți cel mai puțin, soarta îți aduce frumosul. Când nu mai speram să-mi mai refac viața personală, a intervenit soarta. Am găsit, dar e mai corect să zic m-a găsit, adevărata mea dragoste. Fiind oameni în toată firea, arși de viață, trecuți prin experiențe triste, ne-am dat seama din start că suntem predestinați unul altuia. Nu a existat nici un dubiu pentru mine, așa că îl urmez și la capătul pământului dacă ar fi cazul. Mie îmi plăcea stabilitatea, drept pentru care am muncit  și am locuit în același loc mulți ani, dar venise timpul schimbărilor. Eu l-am simțit foarte clar. Am ajuns să-mi las părinții, țara, munca, prietenii, ca să-l urmez pe bărbatul visurilor mele.

Fără mari eforturi, lucrurile s-au aranjat de la sine și am fost invitată să colaborez cu teatrul de dramă  "Ariel".  Aici am întâlnit niște oameni frumoși la suflet și la chip, deschiși și prietenoși. Mi-a fost destul de ușor și organic să mă integrez în colectivul  din România. După aproape 50 de roluri în teatrul de păpuși, au urmat și urmează alte roluri minunate, dar deja în dramă. O iau drept un nivel nou, ce ține de progresul personal. Acum am ajuns la concluzia că, totuși, nu neapărat arta cere sacrificii și că adevărul, de fapt, se află în noi. Trebuie doar să avem încredere în propriile forțe, în Dumnezeul, care se află în fiecare din noi. Atunci vom atinge toate scopurile propuse.

Custodia față de fiul meu îmi aparține în totalitate. Acum, Maximilian e în clasa a II-a la școala gimnazială "Anton Pann", România. Nici nu s-ar fi pus problema plecării mele fără el. Ei doi, bărbații cei mai importanți din viața mea, nu numai că au găsit interese comune, ci mai mult, se iubesc și se respectă reciproc. Aceasta mă bucură nespus.

E adevărat că nu există reguli de bază cum să-ți educi copilul ca să devină prietenul tău și un om bun, ulterior. Am să-l citez pe Robin S.Sharma: "Ca să devii un părinte excelent, transformă-te întâi într-o persoană excelentă". Eu pot să zic cu încredere că împreună cu rolul de părinte am început să învăț și eu multe de la copilul meu, să mă autoeduc pentru a deveni un model pentru fiul meu. Părerea mea, subiectivă, este că doar oferindu-i dragoste deschisă copilului, îi dăruim siguranță de sine pentru viitor. Mă stradui să am răbdare maximă când mă acoperă de întrebări sau mă joc cu el de câte ori mi-o cere. Călătorim prin țară, mai ales că România este cu adevărat o țară extrem de frumoasă, unde chiar ai ce vizita. Părinții sunt cei care modelează suflețelul copiilor lor. Este important să înțelegem ceva: copilul ajunge, în funcție de cum se ocupă părinții de el, "pedeapsă" sau "răsplată".

Cristina Evtodii

allfun

Еще Люди