Люди

Nata Moraru: Fotografia mea, cea de toate zilele

Dacă vă plac concertele și evenimentele underground, cu siguranță ați văzut-o. Are diplomă de master în Informatică Aplicată, însă a lăsat-o să strângă praful pe raft, fiindcă și-a găsit pasiunea. Când am întrebat-o de cât timp face fotografie, mi-a spus: "De câțiva ani răspunsul la această întrebare e de vreo 5-6 ani. Acum realizez că timpul a zburat atât de repede și am recalculat. Sunt nedespărțită de aparatul foto deja de nouă ani". Faceți cunoștință – Nata Moraru și istoria ei de dragoste cu arta de a capta umbre și lumini.


Descrie relaţia ta cu fotografia?

Aparatul foto îmi e cel mai bun prieten. La bine şi la rău. Este un fel de refugiu pentru mine. Când fac fotografie mă cufund într-o stare aparte. Cu toţii avem momente când nu vrem neapărat să interacţionăm cu cineva, uneori chiar cu nimeni. Atunci, aparatul foto devine "scutul" meu, chiar dacă sunt înconjurată de oameni. Mi-am ridicat aparatul la ochi şi am plecat,deşi fizic sunt încă acolo.


Ce te provoacă să faci o fotografie?

De la o umbră la o privire. Nu cred că pot explica în cuvinte. Este ceva ce atrage: de la compoziţii, la culori, forme. Foarte multe. Văd şi, pur şi simplu, simt că trebuie să apăs butonul. Deseori, când privesc filme, fac stop-cadre în capul meu. Cu cât mai multe stop-cadre – cu atât e mai bun filmul.

Prima fotografie pe care am făcut-o şi de la care a început totul a fost o frunză uscată pe o masă de lemn. Nu ştiu de ce, însă mi-a captat atenţia şi din acel moment nu am lăsat aparatul foto din mână. La început fotografiam în special natura, ca mai apoi să descopăr portretul şi să mă îndrăgostesc de el. De sinceritatea privirilor oamenilor şi de emoţiile ce le redau.


Mai des poţi fi văzută la evenimente underground, iar în imaginile tale sunt mulţi oameni de artă/nonconformişti.

Aşa cum mai mereu am aparatul foto la mine şi am mulţi prieteni implicaţi în cultura underground din Chişinău, de câte ori mergeam la vreun concert sau, pur şi simplu, ieşeam la o terasă cu prietenii, îmi plăcea să le fac foto (pe Facebook, de exemplu, am peste 130 de albume foto, majoritatea de la evenimente sau ieşiri cu prietenii). Treptat, acest hobby a devenit un job. Fac fotografii la diferite evenimente culturale, printre cele mai dragi mie sunt spectacolele şi evenimentele organizate de Teatrul Spălătorie unde mereu merg cu cea mai mare plăcere. Acel loc, oamenii de acolo, emană o căldură şi vibraţii foarte apropiate mie.


E mai greu sau mai uşor să-i fotografiezi?

E mai uşor, pentru că sunt mai deschişi decât mulţi alţii. Și pentru că expresivitatea lor mă atrage.


Fotografiile tale de multe ori sunt făcute noaptea. Pe de o parte, înţeleg de ce: mai fotografiezi la concerte, care se fac seara şi în locaţii închise. Dar care ar fi un alt motiv?

Îmi place mult fotografia granulată, fotografia alb-negru, umbrele. Pe toate astea e mai greu să le obţii într-o zi însorită.


Ce trebuie să simţi faţă de personajele fotografiilor tale ca ele să-ţi iasă adevărate?

Portretele reprezintă o relaţie dintre fotograf şi personaj. Această relaţie trebuie să fie reciprocă. Totuşi, cel mai mult îmi plac fotografiile în care subiectul nu ştie că este fotografiat, pentru că este cel mai sincer. Oamenii tind să fie un pic falşi când ştiu că sunt fotografiaţi. De asta îmi place să ies uneori la "vânat" cu teleobiectivul. Pândesc, până nu văd ceva ce îmi atrage atenţia, o privire, o mimică, un zâmbet sau o faţă îngândurată.


Ai obosit vreodată de fotografie?

Nu, şi nici nu cred că se va întâmpla asta vreodată. Totuşi, "The price an artist pays for doing what he wants is that he has to do it", a zis William S. Burroughs şi eu încep oarecum să îl înţeleg. Când fotografia era doar un hobby, făceam mult mai multe fotografii doar pentru mine. Ieşeam zilnic şi fotografiam. Acum, când a devenit un job şi trebuie să fac fotografii în locul X, Y şi Z, tot mai rar fac fotografii pentru mine.


Ce amprentă şi-a lăsat arta asupra ta?

Fotografia a schimbat percepţia şi viziunile mele faţă de tot ce mă înconjoară, fapt pentru care mă închin ei. De când fac fotografie, văd orice umbră, lumină, apus, frunză, zâmbet. Nu pot să îmi amintesc cum eram până a descoperi fotografia, cum vedeam lumea atunci. Cred că aş putea spune că în 2005 m-am născut din nou. Mi s-a trezit un simţ nou, mi s-au deschis unii pori şi un al treilea ochi.


Ai un blog curios. Cum te ajută el în ceea ce faci?

Aşa cum un scriitor, ca să poată scrie bine trebuie să citească mult, la fel şi un fotograf, ca să poată face fotografii bune trebuie să vadă multe fotografii bune. Să înveţe, să se inspire. Eu nu am nicio şcoală foto, tot ce ştiu e din practică şi din foarte multe imagini văzute. Aproape zilnic urmăresc zeci de site-uri de artă vizuală, iar pe cele care-mi plac le postez pe"Rupt în coltz". Este colţişorul meu rupt şi foarte sincer. Un cuibuşor de nebunii. :)


Ce faci acum în Liverpool?

Acelaşi lucru pe care îl făceam şi în Moldova. Fotografie. În mare parte, fotografii la evenimente, concerte, trupe care vin în cluburi. Fotografiez pentru o revistă de muzică de aici şi pentru un site de review-uri muzicale.


Te vei întoarce?

Nu simt că am plecat. Revin la Chișinău pentru o lună și ceva periodic, o dată la câteva luni. Acum simt că vreau să respir alt aer, să interacţionez cu alţi oameni. Vara am fost plecată la Paris pe vreo lună, unde am lucrat cu doi fotografi (un francez şi un englez), asta mi-a deschis parcă o a doua respiraţie. Nu ştiu unde voi fi în câteva luni, însă ştiu că mereu voi reveni la Chişinău, pentru că acolo am locuri şi oameni dragi.


Ce sfat ţi-ai da acum, dacă ai putea să te întorci la prima zi, când ai luat aparatul în mână?

Nu cred că aş schimba ceva, orice orizont "pe-o parte" şi fiecare compoziţie greşită m-a făcut să înţeleg cum e corect. Am trecut toţi paşii: de la hobby, la ceea ce fac zi de zi. Mulţi fotografi îşi şterg fotografiile mai vechi postate pe Internet. Eu, însă, le am pe toate şi oricine le poate accesa. Nu îmi este ruşine. Pot să văd evoluţia mea şi sper să cresc în continuare.

Natalia Sergheev

allfun

Еще Люди