Люди

Igor Cobileanski: În Moldova nu există cinematografie, dar există cineaşti

"Cinematografia moldovenească" este un termen folosit tot mai des în limbajul uzual. Despre filmul autohton şi componentele acestuia, despre festivaluri şi inspiraţie discutăm cu regizorul şi scenaristul, Igor Cobileanski, care ne-a povestit cîte ceva la acest capitol.

Citisem  că dumneavoastră aţi început cu meseria de actor, după care deja aţi trecut de partea regizorilor şi a scenariştilor. Pînă la urmă ce este mai simplu: să fii actor sau să stai de partea cealaltă a cortinei?

Păi bine, nu putem discuta despre o eventuală comparaţie între aceste două funcţii. Unica diferenţă ar fi  gradul de responsabilitate pe care îl are un actor sau un regizor. Să fii actor este greu. Imaginează-ţi că vine regizorul la tine şi îţi spune, că potrivit scenariului tu ţi-ai pierdut mama şi ai trecut prin tot felul de momente îngrozitoare. Respectiv, tu în calitate de actor, va trebui să treci prin tine toată suferinţa şi tot chinul pentru a putea reda firesc personajul. Iar regizorul, la rîndul său, va răspunde  nu doar de calitatea producţiei, dar şi va avea o responsabilitate faţă de producător, persoana care a investit resurse financiare în film.

Pînă la urmă nu poţi face o comparaţie între un pepene verde şi o vişină, sunt fructe diferite şi ar fi o comparaţie proastă, exact e şi în acest caz. Însă, dacă ar fi să vorbim despre un tandem între aceste două profesii, aici istoria demonstrează că sunt mulţi actori talentaţi care mai sunt şi regizori sau invers.

În calitate de regizor aţi obţinut cîteva premii prestigioase. Cum credeţi, aceste premii  motivează să creşti în continuare sau invers, aprecierea care o primeşti îţi dă prea multă importanţă şi uiţi de muncă?

Omul de natura sa este un hapsîn, de fapt el vrea mai multe decît are, aşa e şi în cazul premiilor. Desigur, importanţa acestor distincţii este mare, dar uneori şi participarea contează. În cazul în care eşti invitat să fii parte a unui festival sau ai intrat în top 10 sau eşti nominalizat şi nu ai luat premiul  nu este o tragedie. Uneori această prezenţă la festivalurile de calitate este la fel de importantă ca premiul. De regulă, festivalurile de clasa A adună mulţi oameni influenţi, critici de film, producători care te pot observa şi ulterior poţi colabora cu ei. Desigur că premiile sau alte mici victorii te motivează, ele reprezintă un imbold. Undeva în cap ai ideea că tu eşi bun, dar dacă mai munceşti puţin mai obţii ceva, important că eşti pe calea cea dreaptă.

Bine, dacă tot despre muncă vorbim, care parte a zilei este cea mai productivă? De ce?

Desigur am şi eu o perioadă a zilei în care sunt mega productiv, acestea de obicei sunt orele dimineţii. Mă pot trezi la 3,4 sau 5 dimineaţa şi încep a scrie: am două sau trei ore în care eu nemijlocit scriu, orele matinale sunt extrem de importante, pentru mine cel puţin.

Ziua la mine se trasformă în rutină, nu mai sunt cel de altădată, nu mai am acea minte capabilă să genereze idei. Bine, dacă pentru cineva noaptea este perioada creaţiei, eu zic că noapte trebuie să dorm. Sunt de părerea că oboseala pe care o acumulez pe parcursul zilei nu mă poate ajuta în scrierea unui scenariu şi din acest motiv mai bine mă culc. Deja dis-de-dimineaţă mă voi trezi şi atunci voi continua scrierea mea de toate zilele. Chiar dacă am un deadline şi este necesar să scriu ceva seara, nu o fac deoarece consider că noaptea creierul meu nu este capabil să muncească.

Desigur acest obicei se referă la scrierea scenariilor, pentru că atunci cînd pe parcursul zilei am programate filmări, muncesc în ritmul obişnuit.

Pentru scrierea scenariilor ispiraţia este un element indispensabil, iar în momentul în care nu o ai, eşti obligat să te autoinspiri. Cît de nociv sau poate favorabil e să lucrezi neinspirat?

De fapt, eu intuiesc nişte scheme ale scenariului, mai mult decît atît, eu cunosc ce va urma, uneori poate chiar îmi dau seama ce sfîrşit ar avea scenariul, dar ştii, deseori  parcă te împiedici de o pietricică. Un mic detaliu te faci să rupi un lanţ întreg, rămînînd la etapa iniţială. Da, sigur inspiraţia este necesară, scrierea scenariilor pînă la urmă este un proces de creaţie. În momentul în care nu eşti inspirat te poţi gîndi la un chiţibuş ore întregi, dacă nu zile şi tot nu înţelegi nimic. Din aceste motive am scenarii care stau pe raft şi îşi aşteaptă ziua, uneori mă întorc la ele pentru a descifra acel detaliu. Se întîmplă să ai nevoie de ani ca să  înţelegi de ce ai avut nevoie ca  să schimbi acel scenariu.

Cum a fost primit de către public ultimul tău film, „La limita de jos a cerului”? La sigur au fost aprecieri şi laude, dar vi s-a întîmplat să trageţi cu urechea, să auziţi poate o discuţie  întîmplătoare a unor indivizi care se dădeau cu părerea despre peliculă?

Desigur au fost multe discuţii despre acest film. Cu toate astea, pelicula, din cîte am observat eu, a fost pe placul publicului. „La limita de jos a cerului” nu este un film clasic, el nu poate place tuturor. Nu pot zice că am tras cu urechea sau am auzit vreo discuţie deocheată, dar m-a bucurat să aud la general păreri pozitive. Ştii auzisem că în tîrg se porni vorba precum că „Cobileanski a trecut la un alt nivel, depăşind comedia şi scurt metrajul”. Eu, însă, nu voi renunţa la comedie, pentru că acest gen îmi este foarte apropiat.

Vreau să ne amintim despre scurt metrajul „Cînd se stinge lumina”. De fapt, mesajul este destul de simplu, dar ce aţi vrut să spuneţi, utilizînd simbolul pariului?

Eu nu ştiu dacă am avut un mesaj atît de bine formulat: că dacă nu îl înţelegea publicul era o tragedie. Cu toate astea, ideea scurtmetrajului este atitudinea mea faţă de părerea colectivă, efectul ăsta de turmă care într-un final dă naştere unor acţiune dea dreptul nechibzuite.

În producţiile dumneavoastră se observă multă ironie, pe alocuri chiar sarcasm în abordarea unor probleme. Cu ce scop folosiţi acest tip de umor?

Păi depinde, desigur ridicularizarea situaţiei nu este nimic altceva decît crearea unei situaţii de care omul ar rîde, asta este scopul meu pînă la urmă. De exemplu, să ne amintim chiar şi un mic fragment din ”Plictis şi inspiraţie”, cînd primarul şi adjunctul său privesc spre o risipitură, zicînd „Frumoase-s toamnele în Moldova”, asta provoacă zîmbet. Acest zîmbet este conştient, practic rîzi de o situaţie în care ar trebui să plîngi. Toate aceste momente sunt făcute intenţionat, pentru a accentua anumite detalii şi pentru a mai rîde pe sub  nas cu o doză de tristeţe.

Cum credeţi, de ce mulţi, auzind despre cinematografia autohtonă, zic că nu există la noi aşa ceva. Este asta un stereotip sau totuşi problema e în altceva?

Dacă aş spune că în Moldova nu există cinematografie nu aş avea dreptate. Aş neglija toată munca depusă de cineaştii deja mai învîrstă, iar dacă aş zice că există, de asemenea, aş exagera. Pînă la urmă, eu zic că acum la noi  nu există cinematografie, dar există cineaşti.

Cinematografia este o industrie, ceea ce ţara noastră nu-şi poate permite acum. Însă, îşi poate permite educarea tinerilor cu viziuni artistice. Eu presupun că dacă va exista o strategie a statului de revitalizare a cinematografie atunci încă nu este totul pierdut. Cu toate că tînăra generaţie va avea foarte mult de muncit pentru a bătători acest drum al cinematografiei autohtone.

Dacă tot am discutat mai devreme despre absurd, v-aţi gîndit vreodată să ecranizaţi ceva din Ionesco?

Nu m-am gîndit la asta, dar dacă m-aş apuca de aşa ceva, l-aş ecraniza pe Godot. Cu toate că „Aşteptîndu-l pe Godot” este o piesă foarte statică, eu cred că anume din motiv că absolut nimic nu se întîmplă, în mare parte, m-aş apuca să-l ecranizez. Aş face o comparaţie cu ţara noastră: exact cum într-o regiune de la noi nu se întîmplă nimic - la fel e şi în piesă. Plus la toate nu este neapărat să fie un Godot, poate fi şi un Vasile Ivanovici.

Anastasia Deleanu

allfun

Еще Люди