Люди

Emilian Galaicu-Păun: Intrat în primăvară

Într-un interviu la fel de vivace ca însuși protagonistul, Emilian Galaicu-Păun povestește despre scris & "cetit", punând accentele de rigoare pe problemele lumii culturale contemporane, dar și cucerindu-ne prin referințe culturale de tot soiul.


În ultima perioadă se acutizează lenea şi dezinteresul pentru cultură. Aceste fenomene devin tot mai deranjante. Cum luptăm cu ele?

Această situaţie reflectă marginalizarea în care s-a pomenit (a fost împinsă!) lumea noastră de creaţie. Cam toate televiziunile & radiourile de la noi (exceptând Radio Europa Liberă, care are o emisiune dedicată cărţilor, şi, în ultimul timp, a TVM) au abandonat demult ideea că există literatură, muzică sau artă plastică de performanţă în Republica Moldova, axându-se mai mult pe show. Drept urmare, a scăzut prestigiul scriitorului, omului de artă în general, de vreme ce figuri altădată importante ale culturii noastre au încetat să mai fie modele. Se pare că este mai uşor să răzbaţi în showbiz, în politică, decât într-o zonă în care ierarhia valorică e supusă zilnic unui "bombardament" mediatic din parte unor mediocrităţi foarte descurcăreţe, bine instalate în tot felul de fotolii academice, ICR-iste etc., etc.

O oarece inerţie vine şi din şcoală, pentru că literatura (cu câteva excepţii, notabile – mă gândesc în primul rând la Clubul de lectură de la Liceul "Spiru Haret") este predată după principiul "temă, idee" şi mai puţin pornind de la ceea ce Roland Barthes numea "plăcerea textului". Astfel, şcoala nu crează cititori, ci, în cel mai bun caz, nişte cunoscători ai unor perioade, ceea ce e foarte puţin. Pe de altă parte, nu mă pot plânge că la lansările de la Librăria din Centru nu vine lumea, inclusiv lume tânără, din contră!

Singura modalitate eficientă de a lupta e să dăm modele de performanţă & calitate. Din câte îmi amintesc, Albert Camus şi-a scos Străinul în 1943; or, cartea nu a trecut neobservată, ci s-a impus imediat, a creat valuri. În acelaşi an, Hermann Hesse îşi publica cel mai complex roman al său, Jocul cu mărgele de sticlă şi, repet, este vorba totuşi de 1943, război mondial, continentul european practic este îngenuncheat, iar el scrie un roman de idei extraordinar de puternic, un roman de viitor. Pot să dau multe exemple de acest gen, când în perioadele cele mai tulbure ale istoriei au existat oameni care continuau să persevereze în a crea opere de artă & a impune un sistem de valori, fără de care chiar şi cea mai tehnologizată societate nu diferă mult de… turmă.

Revenind la oile noastre, cred că acestei marginalizări i se pot contrapune mai multe modele de performanţă, pe domenii. Printre proiectele de performanţă în ale literelor se înscrie, cred,  şi portofoliul editurii Cartier, în care există autori de primă mărime, traduceri de foarte bună calitate, antologii ce scot în faţă poeţi de primă mână, nu neapărat "omologaţi" de Academii, dar care, abia ei, conferă relief poeziei româneşti contemporane. Mă gândesc chiar la volumul Antologic de Eugen Cioclea, ce constituie una dintre realizările noastre de vârf, carte la care am lucrat cu mare pasiune, lăsând deoparte câteva proiecte de-ale mele.

La acelaşi capitol s-ar înscrie şi lansările de carte, dezbaterile ce au loc în Librăria din Centru, pe care le moderez de vreo 5-6 ani, cu convingerea că intrarea operei în conştiinţa publicului larg trebuie să se întâmple din pasa unor profesionişti ai lecturii. D’aia am invitat doar critici foarte serioşi, în mare deja afirmaţi, al căror discurs este cât se poate de exact, şi nu unul exaltat, artificios. În acest sens, editura Cartier poate fi considerată drept o insulă de normalitate; altminteri, fiece editură ar trebui să facă asemenea lansări… Or, la noi lucrurile sunt încă destul de amestecate şi de aici vine confuzia & lenea intelectuală, pentru că e mai simplu să preiai anumite valori & idei de-a gata decât să investeşti (intelectual, în primul rând!), pariind pe o reaşezare a scării valorice (una foarte aproximativă, la noi). E adevărat că relieful nostru cultural nu este unul "aşezat", totodată m-ar îngrozi să trăim într-un landşaft îngheţat, într-un fel de magmă răcită.

Apropo de politici editoriale, am văzut un top pe internet al celor mai citite cărţi de la noi (s-au regăsit acolo "Cincizeci de Umbre ale lui Grey", vreo două titluri de P. Coehlo) şi mă gândeam: dacă editurile scot totuşi cărţi bune, de ce oamenii mai au tendinţa spre pseudo-valoare?

Dacă ne uităm peste statistici, vom vedea că acelaşi Coehlo e mai citit decât Marquez sau  Llosa, nu mai vorbesc de Faulkner, Kundera, Kadare ş.a.m.d. În Franţa, bunăoară, nu Michel Houellebecq este cel mai vândut scriitor, deşi e în top 10, iar fiecare nou roman al său a fost și constituie un eveniment, ia premii, intră în conştiinţa publică; or, cel mai vândut romancier francez este Marc Levy (puţină mistică, puţină metafizică, puţină intrigă amoroasă), pe care, de fapt, în lumea literelor nu-l ia nimeni de scriitor.

Dintre romanciere cea mai vândută este Anna Gavalda, care nici ea nu poate fi pusă alături de Marguerite Duras sau Françoise Sagan. Şi, la drept vorbind, nu mă deranjează că autori gen Coehlo, Brown sunt foarte citiţi. Devine însă grav dacă cititorul se opreşte la ei. La urma urmei, aceştia pot fi foarte buni ca punct de plecare, primă treaptă pentru a păşi în lumea cărţilor. Aşadar, de la Coehlo să treci la Garcia Marquez, de la Brown la Kundera, de la Gavalda la Alice Munro etc., etc. Dar asta pare să fie mai degrabă o fantezie de-a mea.

A propos, prin anii 1960 marele Pele a primit Premiul Ministerului Învăţământului pentru o carte care se numea chiar aşa, Eu, Pele. Într-o ţară ca Brazilia, unde fotbalul este o religie, sute de mii de copii & adulţi au pus mâna pe abecedare şi au învăţat să buchisească, doar ca să poată citi cartea lui Pele. Peste noapte, aceasta a devenit bestseller naţional, datorită ei multă lume a învăţat carte şi astfel a ajuns să se descurce ceva mai bine în viaţă, de unde şi gestul firesc al Ministerului de a-l recompensa pe Pele.

În cazul nostru, cred că Dan Puric, cu Omul frumos, vine în întâmpinarea unui anumit public poate mai puţin şcolit, dar foarte sensibil la frumos & la valori (nu mă număr printre fanii săi, mai ales atunci când contrapune maniheist  Vechiul şi Noul Testament Drepturilor Omului, şi asta deoarece, rămânând creştin, nu pot face abstracţie de Drepturile Omului). Dan Puric merge exact pe aceste segment – căci e de neconceput cum toată lumea ar ceti doar Liiceanu, Pleşu & Patapievici! – şi o face destul de bine/convingător. În fine, cred că până şi pentru cărţile dificile se poate crea un fel de culoar de acces spre marele public, dacă ştii cum să le faci accesibile, fără a le vulgariza totuşi.

Am vorbit până acum despre cum se citeşte, dar cum se scrie? Se conturează la noi o generaţie tânără care ar putea deveni memorabilă?

Dacă gândim în termeni de generaţii, nu pot să nu remarc că până şi din ceea ce se numeşte "generaţiile sacrificate", alea din perioada proletcultistă, de îngheţ absolut, s-au ales câţiva scriitori de valoare. Pentru mine râmâne un miracol cum la 1966, în Basarabia, cineva a putut să scrie şi mai ales să publice un roman de introspecţie ce miza în primul rând pe scriitură şi mai puţin pe… lupta de clasă; mă gândesc fireşte la Zbor frânt, de Vladimir Beşleagă.

Dacă mă gândesc la literatura foarte tânără, există nişte tineri interesanţi, unii dintre ei mai cărturari (Alexandu Cosmescu), alţii ceva mai spontani (Ion Buzu), alţii combinând visceralitatea cu o inteligenţă poetică absolut remarcabilă (Aura Maru, actualmente studentă la Berlin); dar – să nu fie cu supărare! – media mi se pare sub aşteptări. Întrevăd câteva tendinţe divergente. Pe de-o parte, această poezie & proză a cotidianului imediat (unii i-au zis "mizerabilistă"); pe de altă parte, căutări în ale scriiturii, ale stilului (Aura Maru şi Sandu Cosmescu). Nu văd încă o figură ieşită din comun care ar "federaliza" generaţia tânără, devenind lider de necontestat al acesteia, cum a fost pentru generaţia ’90 basarabeană, de exemplu, Dumitru Crudu, cel care anunţa clar o ruptură faţă de poezia optzecistă, odată cu publicarea Manifestului Fracturist. S-ar putea ca abia la a doua, a treia carte să se desprindă două-trei nume de primă mână, aşa că zic să avem puţintică răbdare.

Mai e şi problema receptării – dacă în anii ’90 aveam totuşi un public mai mult sau mai puţin numeros & fidelizat, acum acesta s-a diminuat văzând cu ochii,  refugiindu-se în cenacluri închise (Republica de la Biblioteca Naţională; cel de la Biblioteca Ştefan cel Mare din Chişinău ş.a.); or, eu cred că un scriitor trebuie să-şi cucereacă un public larg, să iasă din această "ghetoizare" în care e împinsă literatura contemporană.

Apropo de evenimente culturale, am observat că Librăria din Centru a devenit cam neîncăpătoare la Noaptea Cărţilor Deschise. Nu v-aţi gândit să vă extindeţi?

–În acea noapte memorabilă în librăria s-a format un fel de circuit: oamenii veneau, plecau, reveneau cu prietenii, adevărate mişcări de trupe… Vai! nu putem muta pereţii librării, ca să încapă toată lumea, dar ideea este bună. Trebuie să-l întrebăm pe Chirtoacă dacă ne permite să ieşim cu cărţile în braţe, pe Marile Bulevarde. Eu m-aş bucura dacă la lansările obişnuite aş avea un public de 80-100 de oameni.

Au fost şi mult mai mulţi, la Cioclea, de exemplu, dar Cioclea este deja un mit literar, era musai. Mă bucur şi atunci când publicul acesta, mai mult sau mai puţin fidelizat, diferă de la lansare la lansare. Îmi cunosc publicul, asta e – îi ştiu la faţă pe toţi cei care vin de fiecare dată, totodată am remarcat la Noaptea Cărţilor Deschise, ca şi la lansarea Antologic-ului Cioclea, foarte multe feţe noi, tineri care călcau pentru prima dată pragul Librăriei din Centru. M-am bucurat să-l văd, de exemplu, pe actorul Gheorghe Grâu la lansarea cărţii lui Cioclea; după, l-am revăzut ori de câte ori am avut vreo lansare & seară de poezie…

Atunci mi-am dat seama brusc că pentru oamenii care au ieşit oarecum din profesie sau au fost marginalizaţi această echivalează cu o revenire într-o lume valorică unde ei s-au simţit cândva confortabil, ca să nu zic acasă. Până la urmă, ceea ce ne-am propus să facem (dincolo de partea comercială, căci o carte trebuie pusă în vânzare; or, în ziua ea se poate cumpăra la un preţ promoţional), e să creăm în spaţiul unei librării, pe durata unei seri, un fel de societate intelectuală în care să ne vedem la ochi, să ne dăm “bună ziua" cei ce "îşi scutură spicul" pe ogorul culturii naţionale.

Consider drept o şansă de a transforma librăria într-un fel de club intelectual, cam ceea ce făcea în anii ’90 Teatrul "Eugene Ionesco", prin acele renumite "Vineri seara la «Eugene Ionesco»", ce deveniseră aproape la fel de importante ca şi spectacolele propriu-zise. Sper să putem ţine pasul, aici şi acum, în ciuda unor vremuri sărace. Acest hai să-i zicem club select, pe care nu l-am botezat încă (anunţ un concurs pentru cea mai inspirată denumire a fenomenului!), ţine loc şi de societate înaltă, şi de salon literar, şi de ring de idei…

Spuneaţi acum despre cluburi cu public puţin şi ales; or, noi am avea nevoie şi de o evoluţie culturală în masă. E posibilă una?

"Un drum de zece mii de leghe de la un pas începe", zice un vechi proverb chinezesc. Eu unul am elaborat şi propus un proiect de lecturi publice în toată ţară. Începând cu primăvara aceasta, cel puţin o dată pe lună, vom merge câţiva scriitori, cu cărţi apărute recent, prin şcoli & case de cultură, poate vom reuşi să stârnim interesul pentru carte. Primul lucru care-l vom face va fi să ajungem în satul de baştină a lui Eugen Cioclea (s. Terebna, Râşcani), unde vom veni cu volumul său Antologic, pe care îl vom prezenta la şcoală (care şcoală sper să-i poarte într-o bună zi numele, nu doar fiindcă a dat un mare poet, ci şi pentru că aici au predat ambii părinţi ai lui Eugen). E de datoria noastră să încercăm a pune în valoare anumite personalităţi – nu de alta, dar fără ele suntem mai puţin noi înşine.

Povestiţi-mi vă rog despre postura dvs. de redactor-şef. Care este procesul de lucru? Citiţi toate cărţile ce apar la Cartier?

Nu, nu pot să le citesc pe toate – dar de uitat prin fiecare volum apărut tot mă uit. Avem câţiva redactori de mare calitate (şi profesionistă, şi umană), e vorba de Valentin Guţu şi de Dorin Onofrei. Mai era în echipă şi Inga Druţă, acum e la Academie, tocmai şi-a susţinut teza de doctor habilitat. A existat o perioadă în care scoteam cca 100-110 titluri pe an (cum ar veni o carte la 3 zile, ceea ce-i destul de mult).

Acum sectorul editorial e în criză – şi nu doar la noi, mă refer la piaţa românească, dar şi la cea franceză & europeană. Tocmai m-am întors de la Târgul de Carte de la Paris, unde am discutat cu mari editori, care spuneau şi ei într-un glas că au redus mult din tiraje, din numărul de titluri, din serii & colecţii etc., etc., ceea ce presupune o continuă refocalizare a atenţiei. Trebuie să vizezi exact publicul ţintă.

Din ceea ce văd acum, cred că ştiu care sunt liniile noastre de forţă: vom continua seria Cartier Istoric, vom publica noi titluri în colecţia Rotonda, pentru că cel puţin o dată pe an se produce o carte interesantă, fie în proză, fie în poezie, şi e firesc să apară la noi, la Cartier; pe de-altă parte, dicţionarele merg mai greu acum, în epoca DEX-ului pe Google, chit că vom scoate o ditamai lucrare monumentală, e vorba de Dicţionarul greşelilor de limbă, opera de-o viaţă a dragului nostru coleg Valentin Guţu, un cărţoi de peste 900 de pagini. Totodată, vom scoate volume antologice ale celor mai importanţi poeţi – chiar acum citesc colectura unei antologii, Falsul Dimitrie, seamnată de Dumitru Crudu, care conţine, pe lângă textele poetice propriu-zise, şi  celebrul său "Manifest Fracturist".

Cam astea sunt liniile de forţă. Din postura de redactor-şef încerc să impun atât o politică editorială coerentă, cât şi o anumită strategie de promovare – şi dacă îmi rămâne ceva timp, să pun osul la treabă pentru a tălmăci unele titluri (seria de autor Michel Pastoureau, de pildă) & a da altele noi, originale (deşi avusesem mai multe oferte, am preferat să dau romanul Ţesut viu. 10 x 10 la Cartier – prietenii & neprietenii ştiu de ce).

Cu toate proiectele, lansările, întâlnirile, nu vă rămâne prea puţin timp de citit, recitit şi, mai cu seamă, de scris?

Regretatul meu prieten, poetul piatra-nemţean Aurel Dumitraşcu are un poem din 2 versuri care mie unuia îmi spune foarte mult: "Eu nu vreau să trăiesc/ Eu vreau să citesc". Nu că n-aş vrea să trăiesc, dar cititul – acum, mai mult chiar decât scrisul – mi se pare definitoriu pentru existenţa mea terestră, cât mi-o mai fi rămas. Dincolo de titlurile pe care le citesc ca redactor de carte pentru editură, dincolo de cele 2-3 cărţi pe săptămână din care aleg apoi una spre a o prezenta la emisiunea mea "Carte la pachet" de la Radio Europa Liberă existenţa, dincolo de câteva cărţi pe lună, majoritatea în franceză, pe care mă uit (iar uneori, cetitul mă prinde şi le devorez cap-coadă!) pentru a alege una-două ca să le traducem, la care se mai adaugă câteva manuscrisele pe lună ale unor tineri ce-mi solicită părerea, cu adevărat mă simt în largul meu în lecturile de plăcere, despre care nu trebuie neapărat să scriu, ci pot să mă "pierd" visând cu ochii deschişi…

Totodată, îmi place să recitesc anumite titluri, după ceva timp, când nu mai urmăreşti cu sufletul la gură subiectul, ci frumuseţea scriiturii ca atare. Am o listă prea lungă de astfel de titluri, nu le voi înşira aici, cu o excepţie poate – tocmai am recitit La poalele vulcanului de Malcolm Lowry, un roman fabulos, excepţional, luxuriant, una din puţinele cărţi pe care mi-ar fi plăcut să le scriu chiar eu; recitind-o, mi-am văzut sublinierile de acum 10-15 ani, când o citisem cu alţi ochi (mai puţin îndrăgostiţi), iar peste acestea am făcut alte sublinieri, ce corespund oarecum stării mele actuale, de om intrat în primăvară. Într-o bună zi voi recomanda romanul (cu tot cu sublinierile mele, şi ele purtătoare de mesaj!) unei persoane foarte dragi, pe care o invidiez de pe acum pentru ce lectură de plăcere o aşteaptă!

Nu-i mai puţin adevărat că-mi rămâne tot mai puţin timp pentru scris, dar nici măcar nu pot spune că mă supără treaba asta, pentru că ceea ce voiam să scriu, cărţile fără de care nu aş fi fost cel care sunt, în mare parte s-a realizat.

Ierte-mi-se lipsa de modestie – dacă mă gândesc bine, ceea ce-mi propuneam să scriu acum două decenii a rămas demult în urmă, deja prin Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994) ieşeam din "zona de aşteptare", au urmat Yin Time (1999) şi Arme grăitoare (2009), pe spirală ascendentă. E o libertate de mişcare şi de gândire în aceste cărţi care nu poate fi mimată; chiar dacă n-aş mai scrie de-acum înainte nici un vers (sper totuşi să nu mi se întâmple – tocmai acum, când am pentru cine o face! – o nedreptate ca aceasta), se poate alege oricând de o – vorba lui Arghezi – "carte frumoasă, cinste cui a scris-o".

Şi exact ca în cazul lecturilor, nu atât scrisul, cât rescrierile mi se par determinante. În acest sens am trăit o experienţă inedită ca autor: după ce că am scris la romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011, efectiv 14 ani, în toamna trecută m-am apucat să-mi rescriu cap-coadă textul, în vederea ediţiei a doua, revăzută şi remake-tată.

Neavând timp şi seninătate pentru un nou proiect de durată, mi-am "consumat" creativitatea în această rescriere; altminteri, nu cred că acesta e ultimul meu cuvânt în ce priveşte acest roman, probabil că va exista şi o a 3-a, a 4-a, a 5-a etc. ediţie, fiecare având ceva specific doar ei. Este o mai veche obsesie a mea, Forma – mde, sunt un mare admirator al lui Witold Gombrowicz! Căci, dacă-i adevărat că "o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată" (Mario Vargas Llosa) – şi este! –, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, a romanului constituie nu doar o replică la ediţia princeps, ci şi o redimensionare (în 3D!) a naraţiunii: rămânând funciarmente un roman de scriitură (idee întărită prin înserarea a două personaje noi, oarecum simetrice, Pacikulea & Pocitania), accentul se mută, rând pe rând, pe tehnicile high tech (paginarea "răsturnată" & "paralelă"; proiecţia "în negativ" a textului; incorporarea unei "efigii" poetice în chiar prima frază; link-ul, etc., etc.), astfel operându-se o trecere subtilă din epoca postmodernă în "era Matrix". De unde în varianta postmodernă a cărţii capitolele erau conectate "în serie & în paralel", versiunea "Matrix" va propune o interconexiune totală, după principiul reţelelor de Internet, transformând Ţesut-ul viu. 10 x 10 într-un fel de Facebook, în care fiece personaj poate accesa pagina oricărui alt personaj. Însuşi naratorul se poziţionează, din "operator de limbaj" (în ediţia princeps), în… programist (în ediţia remake-tată), ceea ce presupune o resetare a textului, în vederea creării unui hypertext. Oh! şi sunt atât de nerăbdător să aflu reacţia primei mele cititoare…

Babără Valeria

allfun

Еще Люди