Columns

Il Separatio

Il Separatio

Care se mărită prima?

Toată lumea a râs oarecum forţat cu poftă pentru a evita un potenţial scandal ce putea să apară.

Da, ştiu, V-am obișnuit deja oarecum cu istorioare mai mult sau mai putin interesante din viaţa mea neliniştită, după care urma concluzia trasă din acea experienţă. Dar de data aceasta voi începe cu concluzia: se mărită prima fata care vrea să se mărite.

Exact cum se însoară primul băiatul care chiar vrea să se însoare.

La un moment dat oricare din cei care se află în căutare dă de un suflet pereche. Şi parcă totul merge foarte bine, dar în momentul când relaţia parcă deja capătă un statut, când deja fără frică îţi permiţi să ei telecomanda de lângă maică-sa sau să bei ultima bere a tatălui ei din frigider, fără nicio consecinţă, parcă te apucă un fel de frică şi începi a evalua, fiindcă ai senzaţia că exact la fel va fi toată viaţa.

- Şi ţie de ce îţi este frică?, m-a întrerupt ironic unul din prietenii de la masă, deja însurat de câţiva ani buni.
- Păi, cred că cel mai mult mi-e frică de mediocritate, am răspuns eu enumerând o sumedenie de alte variante care-mi venise în gând în acel moment.
- Adică de mediocritate?
- Orice evaluare a viitoarei partenere decurge după anumite criterii: frumuseţe, compatibilitate fizică, familia şi educaţia, statutul social și material, si altele, mai mult sau mai puţin importante. Şi parcă totul pare a fi perfect la început: şi frumoasă, şi deşteaptă, şi din familie bună, şi în pat improvizează, dar n-are nici un fel de talent, nici măcar ceva ce ar face-o cu adevărat deosebită, nici măcar o ciudăţenie. Şi atunci te gândeşti că e frumoasă, dar nu e regina balului; e deşteaptă, dar când testezi cu ceva mai concret nu vezi nici o sclipire de geniu; şi în pat e bună, dar are chef doar o dată pe zi; şi familia e bună, dar niciodată nu s-a manifestat prin ceva extraordinar, sau s-a manifestat, iar copilul veşnic a fost doar o parodie, care încearcă să-şi asume meritele; şi parcă şi ceva avere au adunat, dar cu siguranţă nu pot fi numiţi înstăriţi. Aşa sunt majoritatea oamenilor – prea ocupaţi şi prea limitaţi de alte griji, pentru a-şi dezvolta talentele şi orizonturile. O masă gri, parte a căreia refuz categoric să devin.
- Păi şi de ce atunci se mai căsătoresc oamenii?, a intervenit soţia celui însurat.
- Săracii se căsătoresc de foame, femeile din curiozitate, iar bărbaţii deoarece se satură de burlăcie sau posesivitate.
- Adică din posesivitate?!
- Păi posesivitatea este una din formele supreme de manifestare a dragostei. Ia gândeşte-te câte chestii le-ai arunca fără nici un regret, dacă ai fi sigur că nimeni nu le ia? La fel de multe ori e şi cu partenera(ul): ai fugi de ea (el) după orice ceartă, dacă ai şti sigur că nu stă altul la pândă să ţi-o ia.
- Interesantă teorie, dar cam limitată. Păi şi dragostea unde e atunci?
- Dragostea e atunci când tu, mai mult sau mai puţin condiţionat, scoţi partenera din acea masă gri, conturându-i individualitatea şi tot ce o face deosebită de celelelalte.
- Mda, Separatio, cu asemenea teorii nu te însori tu degrabă.
- Nici nu mă grăbesc să fac vreun compromis, doar că mai e un mic aspect care am uitat să-l menţionez: dragostea orbeşte grav de tot şi nici un oftalmolog nu te poate ajuta aici şi poţi face anumite concluzii sau să dezvolţi anumite sentimente absolut independent de raţiune. Şi la acest capitol chiar nimeni nu e asigurat: au avut de suferit chiar şi cei mai doriţi.
- Şi tu?
- Bineînţeles.
- Păi trebuie cumva să fie o cale pentru a-ţi da seama dacă există un sentiment de reciprocitate, mă luase deja la interogatoriu fata intrigată.
- Păi sigur că există.
- Care?!
- În primul rând te disperă cu mesajele şi sunetele la telefon despre nimic şi în al doilea rând ai parte mereu de mici atenţii sau cadouri! În caz contrar, inima, mintea şi probabil patul ei sunt controlate de altul.
- Cheltui anual o avere pe fete şi nu s-a găsit una să-mi facă cadou măcar un magnet de frigider din călătoriile care tot eu le achitam! Cred că m-aş fi însurat cu prima care ar fi făcut-o!, gesticula indignat unul din prieteni.
- Da eu am primit doar de Craciun şi de ziua mea!, exclamase alţii ironic.
- Da tu când ultima dată mi-ai dăruit ceva?!, s-a întors trist cel însurat către soţie.

Fata puţin roşise de la privirile băieţilor, care imediat s-au îndreptat către ea, dar şi-a revenit imediat ofensiv:

- Las că nici tu nu mi-ai adus flori deja de-o lună! Şi cine te-a dus la teatru alaltăieri?
- Cine m-a dus la teatru?!, nu-şi stăpânise el indignarea. Băieţi, ia fiţi atenţi cum mă invită ea la teatru: "Eugen, da noi demult nu am fost la teatru şi mi-a zis Elena că e un spectacol foarte bun deseara la Teatrul Naţional. Poate treci să ei bilete?" Cum o invit eu?!:"Alo, bună scumpa mea, am doua bilete la teatru, seara la 19:00 să-mi fii gata!".
- Şi dacă are alte planuri?
- Da ce-i doctoriţă?! Doar ele pot invoca scuze, care trebuie să le înghiţi fără obiecţii. În rest, dacă e-n relaţie, eu trebuie să fiu mereu planul ei principal.  

Toată lumea a râs oarecum forţat cu poftă pentru a evita un potenţial scandal ce putea să apară.

Au durat mult în seara aceea refleţiile la tema însuratului şi relaţiilor pentru ca iarăşi să ajungem la o concluzie simplă: cum n-ai da, tot fetele sunt acelea care aleg cu cine să fie şi dacă a avut suficientă pricepere să lege o relaţie, însuratul e deja o etapă previzibilă, uşor de calculat şi planificat.

Еще Columns