Люди

Rodica Ciorănică: Eu nu glumesc deloc acum

Rodica Ciorănică: Eu nu glumesc deloc acum

Uneori, din cauza lipsei de timp, ni se întîmplă să facem interviuri la distanţă. Adică, jurnalistul expediază o listă de întrebari, iar intervievatul răspunde. Deseori, dacă e vorba de un interviu-portret, jurnalistului îi apar întrebări adăugătoare. Aşa am intervievat-o pe Rodica Ciorănică, directorul  revistei "VIP magazin". Am încercat să fac interviul cît mai viu. Ce-i drept, file-ul a zburdat ca o minge de ping-pong...

Rodica, în ce măsură este importantă experienţa în jurnalism?

Acum 18 ani, când semnam articole în prima pagină a unui cotidian de succes, nu aveam în spate mare experienţă. Şi tocmai pentru asta am fost apreciată. Noi, cei abia ieşiţi din facultate, aveam un fel aparte de a observa detaliile, de a le expune şi a le povesti. Ni s-a dat o şansă pentru că nu eram şablonaţi. Eram proaspeţi. Aveam o inocenţă copilărească ce uimea cititorii şi politicienii când mergeam la interviuri...

Deci, lipsa experienţei poate fi un plus?

Experienţa e importantă, desigur: pentru relaţiile corecte cu oamenii, cu sursele. Dar trebuie să recunosc că 18 ani de jurnalism nu sunt destui ca să ştiu cum să ies din toate situaţiile.

Despre care situaţii vorbiţi?

Oamenii sunt foarte diferiţi şi de multe ori poţi să o dai în bară, chiar dacă te comporţi corect. Pur şi simplu, felul în care vezi tu lucrurile şi deciziile tale pot fi diferite faţă de cele ale omului în raport cu care iei decizia. Poate să nu te asculte şi să nu îţi dea şansa să-ţi aperi punctul de vedere. E o iluzie că toţi vor fi de acord cu tine sau vor aprecia că ai făcut ceva pentru ei... sau măcar vor încerca să înţeleagă…

Ce nu face niciodată un jurnalist bun? 

Cred că mai multe lucruri. E urât când se laudă cât de bun este, cu cine a stat ieri la cafea; când îşi ia de cumetri un funcţionar sau mai mulţi funcţionari pe care i-a cunoscut la interviuri; când face coadă în anticamera unui politician de ziua acestuia... Mi se pare pupătură în fund, chiar dacă ai un respect deosebit pentru vreun politician anume…

Şi daca într-adevar îl ai?

Sunt feluri mai discrete în care poţi felicita un om. Spre exemplu, poţi trimite un sms sau telefona.

Ce semnifică în opinia Dvs. noţiunea de "jurnalist bun"?  

Un jurnalist bun trăieşte cu meseria sa: ziua, noaptea prin somn, duminicile, în aeroporturi sau la odihnă. Jobul nostru nu începe la opt dimineaţa şi nu se termină ca la toată lumea normală... E ceva de care nu poţi face abstracţie - cu asta trăieşti, chiar dacă uneori eşti obosit şi-ţi înjuri de nu mai poţi meseria.

Şi dacă sunt doi jurnalişti în familie - cum e în cazul  familei Dvs – nu e un exces?

Da, uneori e too much. E greu, mai ales pentru că suntem implicaţi în aceeaşi afacere. O dată pe an trebuie să facem tratament la neurologie, sau cel puţin o profilaxie (zîmbeşte). În ciuda nuanţei aparente de roz şi a zâmbetului împlinit din public, eu nu glumesc deloc acum. Uneori simţim cum ne ieşim din minţi. Ca în piesa lui Freddie Mercury. Dar nu ne plictisim niciodată. Nici un subiect abordat de unul nu e străin pentru celălalt. Ăsta e marele plus.

Apropo, de " roz" şi "zâmbetul împlinit din public" - optaţi pentru culoare şi expresivitate: machiajul, culoarea părului, ţinutele. Am putea spune că sunteţi persoana care preferă să epateze?

Nu vreau să epatez. Dar mă simt bine când sunt diferită. Când nu mă pierd în mulţime. Iar "mulţimea" în care aş putea să mă "pierd" e cam la fel – fuge de clişee, vrea să fie diferită.

Hm... E un paradox aici.

Şi totuşi, unora le iese mai bine, altora mai puţin. Ca în orice alt domeniu. Şi apoi, nici nu am timp să mă gîndesc prea mult la o ţinută. Fug de la serviciu, îmi schimb haina în funcţie de stare şi plec iar "la serviciu", adică la un eveniment monden. Persoanele care au mai rar ieşiri publice, au mai mult timp să se gândeasca la stilul lor, să consulte designeri, stilişti. În fond, asta e despre oamenii foarte plictisiţi. Pentru mine, fiecare zi e un fel de sărbătoare în care trebuie să arăt bine. Dar treaba asta cu moda are o importanţă relativă totuşi, nu e un sens de a fi!

Deci, nu sunteţi victima modei?

Nici o dependenţă de modă! E adevărat că multe lucruri pe care le port coincid cu moda, dar asta nu e problema mea... (zîmbeşte)

Şi totuşi, cît de mult contează pentru Dvs. opinia celor din jur?

Încă nu am învăţat să nu-mi pese, adică să fiu mai jemanfişistă... Cred că n-o să învăţ niciodată. Când mă afectează o opinie obiectivă, încerc (în taină) să mă corectez, să mă schimb... Mi se pare normal, dacă cineva te face prost, să pui mâna pe carte... Sau dacă îţi spune că nu te prinde culoarea părului şi tu eşti de acord cu asta, te vopseşti altfel... Dar când cineva crede despre tine ceva neadevărat, te acuză de ceva ce nu ai facut, nu ai gândit, nu ai spus, e foarte complicat să schimbi lucrurile... Doar timpul le pune pe toate la loc. Asta dacă eşti un norocos.

Cât de des se întâmplă să vă doriţi o schimbare?

Mi-o doresc tot timpul. Vreau să schimb atitudinea, percepţiile ce ţin de lumea mea interioară. Undeva am citit că am venit pe pământ ca să învăţăm a iubi - să iubim oamenii. Şi, când îmi amintesc asta, încerc să fiu drăguţă cu toată lumea, pentru că nu mi se pare corect să sufere ceilalţi de la faptul că sufletul meu e pe dos azi... Dar de multe ori uit... Sau mă depăşeşte. Şi atunci toţi văd ce aiurea mă simt… Vreau să schimb aproape totul. Uneori. Dar deocamdată nu pot. Pentru că… pentru că… pentru că…(zîmbeşte trist)

Niciodată să nu spui "niciodată" – respectaţi această regulă?

Nu e regula mea. Iert, chiar dacă doare. Mai bine zis, nu am timp să fiu mult supărată. Emoţiile, lucrurile, alte evenimente vin în fuga din urmă şi nu obişnuiesc să mă consum cu sentimente care au expirat. Deci, iert. Nu condamn. Pentru că mâine mi se poate întâmpla la fel... Admit că într-o zi putem ajunge într-un rol despre care azi am putea zice "niciodată"... De aceea, nu zic niciodată "niciodată". Viaţa trebuie să aibă mereu o doză de surpriză în ea.

Şi totuşi, care defecte umane nu le iertaţi?

E mult spus "nu le iert". Mă dezgustă laşitatea. Şi orgoliul nemăsurat, care nu le permite unora să spună simplu "Iartă-mă. Am greşit."

Cum este o femeie puternică în opinia Dvs.?

O femeie puternică este o femeie slabă. Îţi dai seama de puterea ei abia după ce îi afli poveştile. Puterea ei constă în modul în care trece prin probleme. Iar alteori, puterea e doar un ambalaj sau o mască.

Adică, femeile "puternice" pot fi ,de fapt, cele slabe?

Nu am văzut nici o femeie puternică care să stea singură în pat şi să spună: Doamne, ce super e că sunt puternică! Dincolo de reflectoare, public şi ochii care încearcă să îi cântarească puterea, ea vrea să fie femeie. Adică  iubită, fericită, caldă, cu un bărbat care se prăpădeşte de râs când citeşte în reviste că femeia lui e puternică. Puterea e bună în doze neobositoare pentru ceilalţi...

Şi cum se manifestă puterea unui bărbat?

Prin calm şi înţelepciune, cred, prin maturitate în atitudine. Nu-i zboară ochii şi mintea după mai multe femei odată. Nu se priveşte prea des în oglindă. Nu este obsedat de muşchii de pe abdomen. Nu îţi aminteşte ce influent este el în societate (dacă este!) sau ale cui numere de telefon le are în Iphone... El acţionează fără să îl rogi... Te simte. Te ştie. Te surprinde. Stop, mă tem că nu există aşa ceva...

Diferenţiaţi noţiunile de "inteligenţă" şi "înţelepciune"?

Inteligenţa e ceea ce iei din cărţi, iar înţelepciunea o iei din lecţiile vieţii. Dacă nu ai absentat intenţionat de la ele.

Se zice că nu îmbătrîneşte cel care e copil în suflet - Cît de "copil" mai sunteţi?

Chiar mă gândeam zilele trecute că încă sunt copil. Сeva înăuntrul meu se opune atitudinii pe care mi-o impune vârsta. Ca femeie, te simţi copil când eşti iubită. Sau când mergi la volan şi abia te stăpâneşti să nu te comporţi de parcă ai fi într-o discotecă. Sau când ieşi cu fetele undeva şi te relaxezi de parcă nu ai avea niciun copil acasă şi niciun borş de făcut…

Cu ce fel de persoane nu aţi putea deveni prieteni?

Nu pot comunica cu oamenii glaciali, distanţi, inhibaţi, şablonaţi, aroganţi şi care îşi exagerează importanţa. Îmi plac oamenii simpli. Cu cât mai simpli sunt, cu atât sunt mai valoroşi pentru mine.

Ce vă reproşează cel mai des cei dragi?

Că sunt egoistă. Dar îmi permit asta în foarte puţine cazuri. De exemplu, atunci când prefer să merg la sală decât să stau la o terasă cu amicii sau cumetrii. Când am mult tare de lucru şi multe probleme pe cap, nu-mi întreb prietenele ce le fac copiii, dacă au dormit bine noaptea sau dacă nu tuşesc… Or, eu ştiu că ele abia aşteaptă să-mi vorbească despre ei. Sunt uşor nesimţită la subiectele astea. Pentru că întotdeauna mă mână nişte urgenţe din urmă.  Aici ştiu că nu fac cum trebuie… Poate. Dar, în general, în cazuri mai importante, fac cum e mai bine pentru ceilalţi şi abia foarte târziu ajung să mă gândesc ce era mai bine pentru mine.

Ana Guţan

allfun

Еще Люди