Люди

Cristina Mihalachi: Nu cred că munca de reporter poate fi asociată cu ceva

Și-a dorit de mică să muncească în lumea televiziunii. Pas cu pas, și-a realizat visul și nu regretă nicio clipă alegerea făcută. Cristina Mihalachi adoră jobul pe care îl are, cel de reporter tv. Acceptă orice provocare în materie de subiecte abordate, mereu e în căutare de povești noi, istorii și surse pentru materiale inedite. Firea îndrăzneață și curajul care o însoțesc în viață îi sunt adevărați prieteni pe teren, dar și în procesul de documentare pentru un produs media profesionist.


De când eram mică mă vedeam  la două job-uri: televiziune şi actorie. Până a merge la facultate, aveam nevoie de un implus, că să fiu sigură că îmi aleg drumul corect. Am mers atunci la ziarul regional  „Expresul de Ungheni”, am bătut la uşa directoarei, Lucia Bacalu, şi am spus: „Aş vrea să încerc să scriu ceva pentru ziar şi să-mi spuneţi dvs., ca profesionist, dacă pot scrie ceva mai mult decat eseurile şi compunerile de la şcoală.”  Doamna Lucia a fost  receptivă şi a doua zi am venit cu pamfletul  „Ce înseamnă a fi student”. L-am lăsat pe masă şi în câteva zile m-a sunat să vin să-mi facă o poză. Astfel a apărut primul meu articol în ziar.

A urmat al doilea, al treilea, al patrulea...până a sunat clopoţelul și a trebuit să merg la facultate. În timpul facultăţii am decis să nu muncesc, cel puţin primii 2 ani, ci să învăţ, deşi adoram să merg doar la orele de dicţie şi la cele de jurnalism tv. În ultimul an mi-am trimis CV-ul la mai multe locuri de muncă, până am fost invitată la un interviu pentru jobul de reporter-prezentator. A doua zi deja am fost trimisă pe teren, trebuia să fac o ştire despre mărţisor şi tradiţii. Mi s-a cerut să fac obligatoriu şi un stand-up.  Era atât de frig şi eram atât de emoţionată că am scăpat un „blin” în preajma unei persoane publice, în timp ce îmi făceam stand-up-ul. Acel „blin” m-a dat afară! Acel „blin” îl ţin minte bine şi acum. Acel „blin” mi-a dat o lecţie bună. După ce am absolvit facultatea am muncit la o revista online timp de 1 an şi ceva. Făceam subiecte legate de frumuseţe, tendinţe şi oameni speciali pe care îi vedeam pentru prima dată. Îmi tremura vocea când vorbeam cu ei. Primul interviu din viaţa mea l-am realizat cu Andreea Marin, un interviu pe care şi acum îl păstrez acasă, ca amintire.  Mi-am dorit să cresc mai mult şi aşa am ajuns la postul tv Acasă în Moldova.


Munca de reporter e cea mai frumoasă, enervantă  pe alocuri, dar totodată şi cea mai nebună şi plină de adrenalină. Te face mai responsabil, mai punctual, mai tolerant. Te ajută să te descoperi şi să vezi până unde poţi ajunge şi care îţi sunt limitele. M-a ajutat să-mi înving fricile de întuneric şi de înălţime, să descopăr persoana puternică din mine, care de fiecare dată vrea să încerce ceva nou, ceva care să le aducă telespectatorilor nu doar informaţii utile, dar şi emoţii, zâmbete şi multă adrenalină. Munca de reporter nu înseamnă să ţii microfonul în mână şi să-ţi „interoghezi” interlocutorul. E o artă care trebuie să o înveţi şi să munceşti la ea mult ca să o faci bine şi, cel mai important, e să ştii cum să te comporţi ca să poţi scoate tot ce e mai frumos şi de valoare din personajul alături de care munceşti. Trebuie să existe o chimie între reporter şi intervievat, ca poveştile să fie adevărate, frumoase şi să aibă acea magie, culoare pe care cei de acasă o aşteaptă.


Ah, primul live! Aş putea să-l numesc „broscuţa”, pentru că am căscat nişte ochi de 2 ori mai mari ca ai mei. Eram la una dintre petrecerile unui site, iar localul unde se desfăşura evenimentul nu prea era luminat. Emoţiile şi lumina camerei nu m-au făcut să deschid gura mai tare, dar să deschid ochi mai tare. Plusul a fost că nu m-am bâlbâit, nu am leşinat. Am zâmbit si a fost aşa de bine, de parcă dădeam al 10-a live.  


Înainte să fiu angajată, am fost la probe. Probele nu au durat două săptămâni, cum povestesc unii. În cazul meu, au fost suficiente două zile. Dar ştii de ce? Pentru că primele două  reportaje pe care le-am făcut au fost despre frumuseţe, unul despre botox şi al doilea despre acid hialuronic. Şi pentru că sunt o femeie curioasă şi îmi place acest domeniu, am depus multă frumuseţe în aceste subiecte, astfel am cucerit prezentatoare noastră. De atunci, am intrat şi eu în familia Acasă. Nu-mi aduc aminte de primul interviu, pentru că nu prea sunt pasionată de interviuri. Sunt pasionată de poveşti şi subiecte mai speciale, pe care nu le acceptă toţi să le facă.


Nu cred că munca de reporter poate fi asociată cu ceva. Cine înafară de un reporter poate fi într-o zi  cioban, în altă zi o „nebună” care se aruncă din avion, desigur cu antrenor şi agăţaţi de o paraşuta, cine se mai târâie ca un vierme prin peşteri, cine mai are posibilitatea să meargă la pescuit , la înot, la un pahar de vin, la un grătar, la cireşe cu politicieni, oameni de afaceri, oameni de artă şi alte personaje frumoase.  Cine? Aşa-i că nimeni?!


Fiecare filmare e specială în felul său şi plină de amintiri frumoase. La pescuit cu preşedintele Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal, Pavel Cebanu, am prins un peşte şi, vrând să-l duc spre găleată, l-am scapat. Greu mi-a fost să-l prind prin iarbă, dupa care din nou l-am scăpat, am râs cu poftă de această întâmplare. Am multe momente haioase legate de omul de afaceri, Igor Zaporojan, la fiecare filmare cu el cred că slăbeam cu câte un kg. La muls oile, la fel, a fost vesel. Pentru prima dată țineam o oaie şi nu o puteam stăpâni. Pe de o parte, trebuie să o mulgi, din altă parte, trebuie să ţii castronul şi să ai grijă să nu cadă ceva în castron, înafară de lapte. Dar aşa, cu panică şi isterie, am muls 3 oi. Sunt mândră de mine!


O altă amintire memorabilia, dar şi plină de coşmar, e cea din peştera din Criuleni. M-am dus să filmez nişte pereţi înguşti, nişte pietre mai speciale, nişte inscripţii lăsate de nu ştiu care indivizi ciudaţi, dar până la urmă nu a fost chiar aşa. Am intrat în peşteră la ora 19:00 şi am ieşit la ora 00:00.  Au fost  5 ore pline de mister, mă gândeam dacă mai ieșim noi de acolo sau nu? Ne-am târât ca nişte şopârle pe jos, eu mai am noroc de faptul că sunt mărunţică, nu foarte lungă, dar băieţilor, care aveau 2 metri aproape, le-a cam fost oribil de tot. Am intrat în panică, ne sufocam, voiam să ne întoarcem, dar eram conştienţi că din nou va  trebui să trecem prin locurile alea foarte înguste şi cu încredere mergeam mai departe. Eu eram cea mai pozitivă, deoarece eram sigură că de aici va ieşi un reportaj superb şi aşa a şi fost. Iar după ce am ieşit vii de acolo, am spus că vrem să mai mergem cu gaşca, să ne panicăm împreună, după care să ne aducem aminte cu drag. Şi cu paraşuta am amintiri de nedescris, doar de simţit, atunci când vei vrea să intri şi tu în această nebunie.  Multe  nebunii am făcut şi multe situaţii memorabile am, nu-mi ajung rânduri să le scriu pe toate.


Cel mai drag reportaj e cel pe care l-am realizat recent cu căpitanul FC Zimbru Chişinău şi iubitul meu, Ion Jardan. Dar ştii de ce este drag? Pentru că la acest reportaj, deşi nu a ieşit aşa cum am dorit eu, am avut cele mai mari emoţii, pentru că el nu ştie să gătească şi mi-a luat mult să-l învăţ. Şi atunci când arunca în tigaie ingredientele, tare îmi era frică să nu încurce iţele şi să mă facă de ruşine! Dar s-a comportat ca un campion.


Jurnalist: Iuliana Mămăligă
Foto: Arhiva Personală

allfun

Еще Люди