Columns

Marcel Lazăr: Despre publicul de la noi

Acest articol este scris în urma experiențelor mele de spectator, interpret și organizator de concerte cu păreri din toate cele 3 unghiuri.

post scriptum la început – a ieșit mai lung decât credeam, și nu e doar despre public – lectură plăcută.

Sunt întrebat destul de des, cum este publicul de la noi. Îmi este destul de greu să răspund, să nu jignesc pe nimeni fiind sincer în același timp. Am experiența a sute de concerte (spectator și interpret), în săli din Chișinău, București, Budapesta, Amsterdam, Viena, Salzburg, Londra, Paris etc.

Consider că regulile și legile unei comunități reflectă exact necesitățile acelei comunități. Mai jos puteți vedea câteva reguli de la Sala cu Orgă din Chișinău.

Da, au un aer de oameni frustrați, de parcă au fost scrise de un interpret furios, care tocmai a coborât de pe scenă, în urma unui concert în care s-au întâmplat cele enumerate mai sus. Dacă ar fi redactate un pic, sunt niște reguli destul de bune pentru publicul nostru.

Am văzut de exemplu, scris într-o Universitate (!!!) din Chișinău : Nu scuipați pe jos! Dacă asemenea lucruri sunt scrise pe pereții unei universități, problema e undeva înainte, în liceu, în școală, sau poate chiar acasă.

Sunt realist, și înțeleg că nu putem avea publicul din Salzburg, tineri și bătrâni care cunosc muzica interpretată aproape pe de rost. Cei care își cumpără bilete cu multe zile înainte, vin îmbrăcați elegant, cu 10-15 minute înainte de începere. Știu cine și ce cântă. Pot și ascultă concerte de până la 2 ore jumătate. În Festspielhaus fiind (Salzburg) eram în ultimul rând de la balcon, și speram ca după pauză să plece cineva, să mă pot muta mai în față. N-am reușit. Nu știu când o să se întâmple așa ceva la noi.

La ultimele două concerte #moldocrescendo și anume #concertpeintuneric am făcut un sondaj, în care am rugat respondenții să ne zică ce le-a plăcut, și ce nu le-a plăcut la concert. În colonița a doua era un singur răspuns – publicul. Oameni egoiști care intră și ies exact în secunda în care vor (regula 9), care uită să-și pună telefonul pe silențios, fac schimburi de păreri exact în timp ce se cântă. Or noi nu ne gândim că deranjăm alte zeci sau sute de oameni. Ori muzica, pentru a putea fi ascultată, are nevoie de linişte. Ca gurile noastre să fie închise, iar urechile și inima deschise smiley

Spectator fiind la filarmonica din Chișinău, după începerea unei imens de frumoase lucrări, concertul nr 1 pentru pian și orchestră de Tchaikovsky, un ”hit” al muzicii clasice, vecina de lângă mine a început să verifice noutățile de pe fb. Se poate observa acest fenomen, după 5-10 minute de la începerea concertului, fețele încep să se lumineze de la ecranele telefoanelor, nu să se ilumineze de la muzica cântată. Și nu, nu e mereu din cauza muzicii sau interpretării plictisitoare.

Interpret fiind, când ai ales să-ți dedici viața muzicii, adică minim 3-5 ore pe zi, minim 300 de zile pe an, refuzând conștient o viață de lux, ai o singură dorință – ca munca ta să fie apreciată. Greu de crezut, dar nu onorariul unui concert se memorează, ci liniștea din timpul interpretării tale și aplauzele de după. Nu fiți zgărciți în aplauze! Nu fiți zgărciți în laude și mulțumiri, iar asta se referă la viața de toate zilele, nu doar la concerte.

O practică normală, dar despre care publicul nostru nu prea știe. Dacă ai fost la un concert, și ți-a plăcut interpretul/ții în mod deosebit, să știi că el te așteaptă în spatele scenei să-i dai mâna, să-i mulțumești, iar dacă reușești să dai și un sfat sau o părere argumentată e și mai bine. La fel, dacă ți-a plăcut foarte mult cum a cântat, aplaudă-l mai mult. În mod normal după finalizarea programului, interpretul iese de pe scenă, dacă continui să aplauzi o să mai iasă o dată să-ți mulțumească, iar dacă continui să aplauzi o să iasă și a treia oară. A treia oară sunt șanse foarte mari să mai cânte ceva frumos. La concertul lui Grigory Sokolov din Viena, pianistul a dat 7 bisuri!!! Oamenii care voiau să-l mai asculte, știau că dacă vor continua să aplaude el o să mai cânte. Eventual se va opri din cântat doar când este prea obosit. Florile se ofilesc, ciocolata se mănâncă, vinul se bea, dar aplauzele și bucuria din ochii spectatorilor se țin minte pentru toată viața

Ce mă bucură la publicul nostru este setea de cunoaștere. Sunt tineri care înțeleg că niciodată nu apare din senin un instinct de ”vreau să citesc” sau ”vreau să merg la teatru/concert”. Hrănim corpul, îl spălăm și ducem la sală, dar sufletul îl lăsăm flămând și neîngrijit. Instinctele și necesitățile astea se cultivă, greu, cu timpul. Roadele se văd mai tărziu, foarte subtil, în felul în care te poți bucura de un apus, de o floare, de un ceai cald, în felul în care începi să tratezi totul ce se află în jur, de la natură la oameni.

Fiind la un curs despre Sonata pentru pian în Re Major de Enescu, ținut la Cluj, am rămas surprins. Căutam de mult un răspuns scurt și simplu la întrebarea primită de atâtea ori – De ce trebuie să ascult muzică clasică? L-am primit de la o bătrânică, fostă profesoară de pian, care la final, aproape cu lacrimi pe față ne-a mărturisit – Cunosc sonata aceasta atât de bine, am lucrat-o cu mulți studenți. Muzica clasică, ascultatul și studiatul ei e un proces atât de frumos, îți înfrumusețează sufletul și viața. De ce? fiindcă e frumos!

Spre final aș putea doar să vă rog să țineți cont pe cât de mult posibil de aceste lucruri, să le distribuiți prietenilor și să hrăniți sufletul cu lucruri frumoase smiley

Mulțumesc!

marcellazar.wordpress.com

Еще Columns