Columns

Facerea de bine – dragoste de sine

Era pe la început de august, când vacanţa era în toi, când nu era seară fără să ne tragă la vreo prostie. Eram cu trei prieteni în parcarea de la fosta discotecă Military Pub, care era proaspăt deschisă şi foarte populară pe atunci. La un moment dat, unul dintre prieteni a propus să fumăm un joint înainte să mergem în club. Propunerea a fost primită cu mare bucurie de toţi şi a început ritualul de pregătire a joint-ului.

Eu nu fumez. Sincer, nici măcar nu pot fuma şi asta deși tatăl meu fumează minim două pachte pe zi. Dar nu vroiam să stric veselia şi am tras şi eu un fum "za kompaniiu". Atunci am observat că pe lângă maşina noastră trecuse un Mercedes cu geamuri fumurii, iar un nene dubios ne privea cu interes. Nu am atras prea mare atenţie acestui fapt şi am mers în club. Distracţia era în toi, clubul era plin şi, când colo, muzica se oprise, iar prin mulţime îşi croiau drum o ceată de mascaţi de la brigada antidrog a poliţiei. Ne-au legat de zici că au prins o brigadă de criminali, ne-au scos pe holul clubului, ne-au pus cu faţa la perete, cu mâinile după cap şi au început să ne întoarcă buzunarele pe dos. Nimic deosebit nu găsiră: chei, bani, telefoane şi alte chestii uzuale, şi asta deoarece fumaserăm toată "fericirea". Vreau să vă spun aici că nu mai puteam de râs – ne priveam unul pe celălalt şi ne părea extrem de veselă situaţia, probabil deoarece ştiam că nimic grav nu ni se poate întâmpla, mai ales că nimeni nu avea antecedente penale.

Dar şi anchetatorii, în loc să fie jigniţi de râsetele noastre, dimpotrivă, s-au privit oarecum bucuroşi:

  • Valera, ăştia-s gata, hai la laborator cu dânşii!!

Negăsind droguri asupra noastră, trebuia să se mulţumească măcar cu constatarea consumului, respectiv trebuia să ne ducă la laboratorul de expertiză medico-legală. Eu nu mă puteam opri din râs, spre fericirea poliţiştilor. Unul dintre prieteni se străduia să-şi contacteze tatăl, al treilea, care era sportiv profesionist, statea foarte speriat, temându-se de posibilele consecinţe pentru cariera sportivă, iar cel care venise cu iniţiativa să fumăm deja calcula câţi bani are la el şi dacă-i vor ajunge să se spele.  

Am trecut expertiza medico-legală care constatase, spre marea mirare a poliţiştilor, că eu şi sportivul nu aveam nicio treabă cu drogurile. Între timp venise şi tatăl unuia dintre cei care consumaseră şi care făcea un scandal mare cu poliţiştii. Tatăl prietenului, un om cu o reputaţie impecabilă, repede a evaluat situaţia şi i-a dat fiului o palmă încât "l-a scos din priză" pentru câteva momente. Îmi aduc aminte foarte detaliat expresia de dezamăgire profundă de pe chipul prietenului în acel moment. Şi asta nu atât pentru palma primită de la tată, ci pentru faptul că, atunci când apelezi la sprijinul celor mai apropiaţi în situaţii conflictuale, ei stau să judece dacă tu ai dreptate sau nu, în loc să te sprijine necondiţionat.

În tinereţea mea erau foarte frecvente aceste stări conflictuale între diferite găşti de cartier şi adevăraţii prieteni erau cei care te urmau şi te sprijineau, indiferent dacă aveai sau nu dreptate, chiar şi cu riscul de a încasa vreo doi pumni "za kompaniiu".

Am făcut astăzi cca 50 km cu bicicleta şi, când mă apropiam de casă, am oprit la un market de cartier să-mi iau mâncare şi ceva de băut. Imediat ce parcasem bicicleta, se apropiase de mine o doamnă cu cerşitul, pe care nu o mai vazusem pe acolo şi care chiar nu arăta a cerşetoare de meserie. După eforturi fizice semnificative, frecvent devin oarecum mai receptiv la necazurile altora, de aceea, când am ieşit din magazin, i-am dat o sticlă de iaurt Danone cu fibre (preferatul meu). Cât îmi aranjam cumpărăturile pe ghidonul bicicletei, am remarcat expresia chipului unui domn care-i aruncase şi el un leu cerşetoarei. Avea o expresie de satisfacţie supremă faţă de propria persoană, în acelaşi timp absolut calmă, de parcă binefacerea este o parte din el şi a fost un gest absolut banal. Dar mai sclipise ceva pe chipul său în momentul când dădea banii: acea scurtă şi insesizabilă grimasă: "You’re mine, bitch! Te-am făcut!" Şi atunci m-am speriat dacă nu cumva şi mie mi-a trecut prin cap acest gând, fiindcă ştiu cu siguranţă că binele absolut necondiţionat poate fi doar cel al părinţilor sau al unor prieteni apropiaţi, verificaţi cu anii. În rest, facerea de bine îmi pare o formă de perversiune maximă, extrem de subtilă, pentru satisfacerea propriei conştiinţe.

Еще Columns