Columns

Lupta îngerilor

Nu ştiu dacă aţi atras atenţia cât de banal în ultima vreme sună cuvintele "te iubesc"? Da, e plăcut să le auzi, mai ales când vin din partea cuiva care ştii sigur că le spune cu toată sinceritatea, dar chiar şi în asemenea situaţii ele sună parcă ar fi menite doar să rupă tăcerea.

Mai mult decât, îmi pare cel mai uşor lucru care poţi să-l spui iubitei atunci când nu ai ce să-i spui.

Mai demult, pe când eram în ultimul an de liceu, după o ninsoare abundentă, conform unei frumoase tradiţii, le-am spălat pe dragele noastre colege de le puteai stoarce apa şi din sutiene. Ele, bineînţeles, s-au plâns dirigintei, o doamnă foarte inteligentă, care ulterior, la ora de etică, a inventat o pedeapsă cât se poate de inedită – fiecare din băieţi trebuia să facă o declaraţie de dragoste colegei sale de bancă. Râdeam cu toată clasa de performanţele stângace ale colegilor şi când colo, diriginta a anunţat următorul candidat:

- Il Separatio, rândul tău.

Eu fără puţin show nu puteam, de aceea m-am sculat din bancă şi m-am aşezat în genunchi în faţa scumpei mele colege, care, evident, era cea mai hot fată din clasă:

- Frumoaso, ai ochi atât de negri, încât seara,
când stau culcat cu capu-n poala ta,
îmi pare anume ei adâncii sunt izvorul
din care curge noaptea, peste mari şi oceane,
acoperind c-o zale de-ntuneric, întreg pământul.

Bănuiesc că mulţi din voi au recunoscut versurile lui Lucian Blaga, dar în clasa mea nu ştia nimeni poezia, inclusiv diriginta. Aşa că declaraţia mea i-a plăcut atât de mult colegei, încât după ore s-a mai lăsat spălată odată şi nu s-a mai plâns nimănui. 

Îmi amintesc cum ulterior, peste câţiva ani, iubita veşnic mă tachina cu întrebarea ei preferată: " - Undea-i fost şi de ce nu  m-ai sunat aseară?!". A nu, scuzaţi, mă întreba: "De ce mă iubeşti tu pe mine?" ))) Evident că mereu aveam pregătită câte o vrăjeală convingătoare pentru a primi "prăjitura". Dar uneori, când chiar aveam eu chef de exteriorizare a sentimentelor mă surprindea că mă bâlbâiam ca un retardat, căci nu existau cuvinte care să descrie sentimentele ce mă bântuiau. Puteam să-i vorbesc ore în şir despre cum mă fascinează modul în care aranjează tacâmurile pe masă şi cum mănâncă; despre cum se schimbă mersul ei în diferite încălţări; despre cum ador modul în care îşi aranjează părul şi nu se supără când o ciufulesc; despre cât este de hilară atunci când mă ceartă cu tonul ei copilăresc, iar eu trebuie să mă prefac c-o iau în serios ş.m.a. Dar şi mai important e că niciodată nu încercam s-o compar cu alte fete, căci nu-mi pasa de cum arată altele.

N-o să vă vină a crede, dar am ajuns la toate gândurile acestea după o lungă discuţie cu un alt nebun despre comunism. Da, anume despre comunism, despre modul cum o idee la originea căreia erau doar cele mai bune intenţii a degenerat într-un coşmar al lumii contemporane. Şi asta anume din considerentul că nu există cuvinte comune pentru a exprima emoţiile pozitive individuale ale fiecăruia. În acest mod iau naştere relaţii care încep cu dragoste şi stimă reciprocă, şi sfârşesc cu dictatură. Şi nu e vorba de faptul că omul este unul rău sau prost intenţionat, ci doar consideră că face bine prin acţiunile sale.

Am numit articolul "Lupta îngerilor" anume deoarece cred că fiecare din noi îşi porneşte drumul în viaţă cu intenţii bune, dar confruntându-se de intenţiile bune ale altcuiva, totul degenerează într-un calvar general.

Еще Columns