Columns

Părinţi la modă

Iată că venise mult aşteptata zi când Marco a cerut-o pe Olga în căsătorie. Fata era în al nouălea cer de fericire, însă mai avea de înfruntat o etapă obligatorie în orice relaţie – el trebuia să vină în Moldova, să-i cunoască părinţii şi Patria (nu cinematograful

).

Olga era de câţiva ani plecată în Italia, la Milano, pentru a activa în calitate de soră medicală la un centru de reabilitare pentru bolnavii cu boli ale aparatului cardiovascular. E originară dintr-un sat de lângă Bălţi, a absolvit Colegiul Medical din Chişinău şi, oarecum, s-a confruntat cu toate dificultăţile vieţii studenţeşti la distanţă de casă. Este o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cântă la pian, însă părinţii ei nu şi-au permis să sprijine toate aspiraţiile şi talentele ei de moment. Din acest considerent, ea a beneficiat de sprijinul unor domni generoşi, care mereu roiau în jurul ei.

Pe la începutul anilor 2000, Olga a hotărât să plece la Milano, în căutarea unui trai mai bun şi acolo a trecut prin toate filtrele birocratice cu care s-au confruntat imigranţii originari din Moldova: probleme cu permisul de şedere şi de muncă, căsătorie fictivă, în scopul de obţinere a actelor, conflicte cu autorităţile etc. Dar ea înfrunta toate greutăţile cu fruntea sus şi cu un scop fix: a se stabili definitiv acolo.

Pe Marco l-am cunoscut câţiva ani în urmă la Moscova. Este un italian tipic, foarte chipeş, care pe la 35 de ani striga că e prea tânăr pentru a se însura în viitorul apropiat. Comunicam cu Olga frecvent pe Skype şi permanent mi se plângea de diferite probleme cu care se confruntă acolo. Marco provenea dintr-o familie foarte bogată, de aceea l-am rugat, dacă are cum, s-o mai ajute din când în când pe Larisa acolo. Aşa s-au cunoscut, iar Marco, cum şi era de aşteptat, a fost imediat cucerit de moldoveanca noastră.

Însă nu vreau să vă povestesc istoria lor de dragoste şi evoluţia acesteia, ci anume vroiam să mă opresc la etapa când miresele noastre îşi aduc mirii din străinătate la noi, în Moldova. Majoritatea lor au o reacţie absolut normală şi se comportă absolut adecvat, însă există şi cele care, fiind în străinătate şi înfruntând multe dificultăţi şi umilinţă, dezvoltă un sentiment de inferioritate. Aşa se întâmplase şi cu Olga. Marco, într-un timp relativ scurt, a reuşit să-i rezolve toate problemele de acolo, iar de când au început a locui împreună, a cunoscut un mod de viaţă luxos. I-a fascinat pe părinţii lui cu frumuseţea şi simplitatea de care da dovadă, iar când le mai cântase şi la pian, întreaga familie deja îl tachina pe Marco că e vremea să se însoare.

Anume din acest considerent, ei îi apăruse în minte această idee tâmpită şi persistentă: că lui, când va veni în satul ei de baştină şi va vedea în ce mizerie a crescut ea, îi va trece imediat orice chef să mai comunice cu ea. O linişteam şi o asiguram că totul va fi bine, dar, sincer să fiu, vroiam s-o cert şi să-i dau de înţeles că este cea mai mare blasfemie să-ţi fie ruşine de părinţii tăi şi că nu merită nicio atenţie cel care nu consideră aşa!

Da, ştiu, sunt cazuri şi cazuri şi unii nu au trăit nici pe departe acea copilărie frumoasă pe care o văd la alţii, însă a fi un bun părinte este o artă şi, din păcate, nu toţi sunt talentaţi.

În fine, venise Marco în satul ei de baştină şi rămăsese extrem de fascinat de simplitatea şi bunăvoinţa cu care l-au întâlnit părinţii Olgăi. Am mers şi eu atunci cu ei să-i duc cu maşina şi a fost absolut superb. Când am ajuns, plăcintele aburinde şi sarmalele mărunte cu frunză de viţă-de-vie ne aşteptau pe masă, iar tatăl Olgăi ieşea cu un ulcior de vin din beci. Ne-am simţit foarte bine, iar Marco, a doua zi, s-a oferit chiar să participe la treburile cotidiene de la ţară. Întâmplător, în ziua aceea, cam toate bătrânele din sat aveau ceva treaba pe la părinţii fetei – nimeni nu voia să scape prilejul de a-l vedea pe italian.

Olga a plâns mult în ziua aceea, fiindcă şi dat seama cât de penibilă şi dezgustătoare era ea pentru simplul fapt că şi-a permis să se gândească că alesul ei ar putea să-i deprecieze părinţii pentru simplul fapt că au alt mod de viaţă şi alte posibilităţi.

Sper ca niciodată, nimănuia dintre voi să nu-i fie ruşine de părinţi sau de provenienţă şi să-i faceţi mereu să păşească mândri de voi când sunt alături.

P.S.: Eu am nişte părinţi de invidiat, pe care îi ador, iar dacă am merge după principiul "Citesc, deci sunt cool", cred că am cei mai cool părinţi.

Еще Columns