Columns

Cadoul perfect

Aţi încercat vreodată să găsiţi cadoul ideal pentru o persoană apropiată? S-o impresionaţi, să-i demonstraţi că nu a fost o alegere întâmplătoare, să-i vedeţi surprinderea în ochi când va desface cadoul, iar în privirea ei fericită se va citi: "Cum ai ştiut?!"

Eu aveam această reacţie mai de fiecare dată când primeam bani sau când fetele cu care mai ieşeam aveau acest cadou pe ele.

Dar, dacă sincer, niciodată nu mi-a plăcut să primesc bani drept cadou de la prieteni. Alegerea cadoului pentru cineva apropiat este ca un test de cunoaştere a acelei persoane. Revistele de modă sunt împânzite cu zeci de teste cu titlul sugestiv "Cât de bine îţi cunoşti partenerul?". Aceste teste poţi să le ignori cât vrei, însă când este vorba de cadou, n-ai cum să te eschivezi.

Câţiva ani în urmă, într-o primăvară timpurie, când toată lumea încă degeră de frig pe afară şi numai puştoaicele de liceu deja poartă scurte de piele până la brâu, pentru că nu au răbdare până le vine sezonul, am ieşit eu la o plimbare prin parcul central. Şi cum mă plimbam eu aşa, îngândurat, mi se oprise privirea asupra unei fete care era încă foarte departe, dar pe care, după mers şi siluetă, am recunoscut-o imediat. Era o colegă încă din liceu, care îmi plăcea foarte mult şi care, din cât ţineam minte, de mai mulţi ani locuia în Franţa. M-am grăbit în întâmpinarea ei şi simţeam nişte emoţii şi palpitaţii foarte nefireşti pentru un nesimţit ca mine. Era foarte elegantă şi foarte... pariziană. Am îmbrăţişat-o cu drag şi simţeam că nu vreau să-mi retrag braţele şi valsam aşa cu ea, legănaţi de vântul rece. Ea era surprinzător de receptivă şi am simţit că avea mare nevoie de o îmbrăţişare sinceră.

Mai târziu, la un ceai verde (de fapt, doar ea bea ceai verde că eu beau mai mult chestii care ard), mi-a spus că are o relaţie foarte frumoasă la Paris şi că a revenit în Moldova din motive foarte delicate: decedase tatăl ei şi ea, fiind unica fiică, se ocupa de toată birocraţia ce ţine de serviciile funerare. Atunci i-am arătat eu ce înseamnă blat "à la Moldova" şi către sfârşitul zilei totul era rezolvat.

Eu sunt un mare iubitor de artă, iar ea era o pictoriţă extrem de talentată, moştenind harul de la tatăl său, un pictor destul de cunoscut în rândurile cunoscătorilor. Odată, încă la liceu fiind, chiar m-a invitat să-mi arate atelierul tatălui său şi mi-a atras atenţia faptul că, în câteva tablouri, personajele feminine sunt pictate după chipul şi asemănarea ei.

Ea a mai stat câteva luni la Chişinău, pentru a respecta toate tradiţiile, timp în care ne-am văzut de mai multe ori şi vreau să recunosc că-mi era extraordinar de dificil să nu-mi exteriorizez sentimentele faţă de ea. Dar îmi dădeam perfect seama că ea niciodată nu va reveni la Chişinău cu traiul, iar eu cu siguranţă nu aveam ce căuta la Paris şi, din acest considerent, ţineam totul încătuşat în piept, care mă mir cum de n-a explodat de la asemenea presiune.

Ziua plecării, 5 mai, coincidea cu ziua ei de naştere şi am hotărât, la plecare, să-i fac o surpriză plăcută. Eram destul de bine cunoscut cu ambasadoarea SUA în Republica Moldova pe vremea aceea, doamna Joanna Smith, care era mare iubitoare de artă şi care ştiam cu siguranţă că procurase şi câteva dintre tablourile tatălui ei. După ce i-am povestit de intenţia mea, ea a insistat să-mi dea unul dintre acele tablouri fără să accepte un leu de la mine. Da, era un portret al scumpei mele colege, pictat într-o manieră cum numai cei mai iubiţi oameni sunt pictaţi.

Când i-am înmânat tabloul, lacrimile i-au izbucnit de zici că toată ziua a răbdat cu plânsul şi, bineînţeles, acea privire: "Cum ai ştiut?!"

Abia mi-am reţinut şi eu lacrimile, căci emoţiile mă copleşeau. De fapt, cred că chiar mi-au scăpat câteva. N-am mai auzit nimic de ea de ani buni, însă mereu îmi voi aduce aminte că ultimele ei cuvinte la plecare au fost: "A fost cadoul perfect!"

Mi se pare că mai auzisem aceste cuvinte numai de la tatăl meu, când mama a ieşit de la maternitate cu mine în braţe.

Еще Columns