Columns

Cristalele dintre Gene

Aşa începuseră cei care ştiau multe şi care puneau cu grijă în mica cutiuţă din plastic din congelator toată experienţa lor. Ne vorbeau despre multe: lucruri interesante şi nu prea, însă atât de rece, răsunător şi impunător nu le-au sunat niciodată vocile. Păreau ai naibii de agitaţi. Lăsau impresia că vor respinge cu bruscheţe orice intervenţie, asemeni unei mingiuţe de ping-pong care  sare agitată de la un jucător la altul.

De aceea, cu toţii păstram o linişte densă, prin care nu avea cum să treacă nici un praf de celulă sau măcar ideea a ceva de acest gen.

Cei Mai Mari, aşa le ziceam noi, fără să le dăm numele, care erau mult prea lungi, complexe. Rotunjimea literelor din acestea te făcea să strângi tare dinţii, apoi buzele, pentru ca să iasă respiraţia prin nări şi să contureze cu peniţa nişte aburi, după care îţi dezlipeai buzele de un vineţiu pal, şters, care uitase totalmente de expresionism şi tot aşa. La sfârşit, corpul urma să ţi se cutremure de două şi un sfert de ori înainte să reuşeşti să pronunţi numele Celui Mai Mare dintre Cei Mai Mari.

Ei au început să vorbească. Îi ascultam cu toţii, însă vădit simţeam indignarea când îi auzeam cum ne spun aceleaşi lucruri pe care ni le-au spus şi ieri, şi alaltăieri, cum că vom face..., ce vom face..., nu mai e mult de aşteptat şi tot aşa... Unii dintre noi şi-au pus nişte feţe de indignare şi scârţâiau încet, cu întregul corp. Alţii, de plictiseală, încercau să numere fărâmiturile de praf care se roteau în mişcări spiralate în jurul becurilor. Însă, pe lângă toate acestea, ceva nu ne lăsa impertinenţa să ne astupe urechile şi oricum eram atenţi la ceea ce ne spune, deşi nu o doream.

- ... sunt multe reguli, cum că unii afirmă că-i uşor, voi să nu vă gândiţi că... timpul se schimbă... avem nevoie de mai multă răbdare în ultimul deceniu... vizibilitatea e slabă din cauza ceţii... trebuie minuţios de calculat gradul şi locul căderii… poziţia oraşului şi a obiectelor mişcătoare de prin oraş... Acum a venit şi momentul! E timpul să acţionăm!

- Momentul...? Acţionăm...?, se răspândise un fir lung de murmur al acestor două cuvinte printre rândurile celor prezenţi. Intensitatea, viteza şi rata celor care le rosteau creştea vizibil, dar, mai bine zis, auditiv, transformându-se într-un amalgam de voci răcite.

Cu toţii eram cuprinşi de braţele sufocante ale euforiei. Creierul îşi aştepta răbdător rândul până înţelesul avea să ajungă până în esenţa corpurilor noastre şi va trezi frica, nesiguranţa, lenevia din noi.

- Dar nu suntem pregătiţi!, a încercat să strige unul, după careva ezitări care l-au şi forţat să se ridice şi să dea jos toate schiţele cu mişcările de zbor pe care le ţinea pe braţe. Toţi şi-au îndreptat privirile spre cel care a făcut ca gândurile multora să răsune prin întreaga încăpere. Acesta s-a simţit un pic stânjenit, de aceea a preferat să se aplece şi să culeagă cu o vădită concentrare filele înşirate pe podea.

- Să nu vă fie frică, totul va fi calculat în cele mai mici detalii şi operaţiunea va urma să fie una cu adevărat de succes, a încercat să ne calmeze unul dintre Cei Mai Mari.

Nu am putea zice că le-a reuşit măcar într-un fel, însă cu toţii am încercat să ne calmăm şi să suprapunem euforia a ceva frumos cu frica a ceva urât ce s-ar putea petrece cu noi.

- Acţiunea are să înceapă chiar din această clipă, trebuie să ne grăbim...

Timpul se scurgea cu o iuţeală de invidiat, comparativ cu paşii noştri care încercau să ezite, să rupă din timp şi să se lipească măcar cumva de suprafaţa pe care ne simţeam cu adevărat în siguranţă.

Suspansul s-a lăsat atunci când unul câte unul sărea. Eram cuprins de nelinişte, nu eram sigur că voi reuşi şi că nu voi renunţa înainte să păşesc spre marginea de unde avea să-mi iau zborul alene. Acesta urma să dureze câteva minute lungi înainte să ajung pe pământ.

Era rândul meu. Am închis ochii, am inspirat adânc şi am sărit. Totul a devenit deodată atât de moale, liniştit. Am deschis ochii. Totul din jur era nuanţat de un maro combinat cu şuviţe intense de roşu-morcoviu. Liniştea din jur se reflecta şi în inima mea, mică cât un sâmbure de celulă. Această linişte îmi răsuna şi în urechi, astupându-le uşor cu palmele sale invizibile. Din depărtare se auzea bubuitul unui avion, frica noastră din timpul zborului. Sunetul motorului se auzea din depărtare şi răsuna ca torsul unui saxofon, care îşi istorisea încet povestea vieţii în unele dintre cafenelele în care puteai să asculţi jazz în fiece seară de iarnă, adâncit în savurarea muzicii şi cuprins de fumul dens de ţigară prin care, dacă ai fi avut o peniţă, ai fi putut zgâria nişte cuvinte; desigur, trecute prin cenzură.

Zborul devenise atât de plăcut, încât mi s-a făcut ruşine de ezitările ce-mi îngheţaseră cu atâta insistenţă întregul corp. Era atât de natural să plutesc încet, să observ cum în depărtare e un punct de nor, apoi acesta creştea, devenind un petic din aburi, creştea, tot creştea, până nu mai vedeam nimic altceva decât substanţa acestuia croşetată doar din ceaţă şi vise, care adesea pictează pe cer diferite forme de personaje animate pe care doar copilaşii care stau pe spate, întinşi pe iarbă îi pot desluşi şi se pot bucura de unicitatea lor.

Asemeni unei prăjituri, mă lăsam înghiţit de următorul nor, apoi de altul, bucurându-mă de fiecare dată că nu păţisem nimic şi că pluteam în continuare tot mai repede.

Când am străpuns cu ţesătura corpului meu moale suprafaţa ultimului nor, i-am văzut şi pe ceilalţi, care asemeni mie se delectau cu libertatea, uşurinţa prin care descopereau lucruri din ce în ce mai uimitoare. Zâmbeam unul altuia şi ne roteam satisfăcuţi. Câteva minute nu am văzut absolut nimic, niciun nor, niciun obiect, absolut nimic, până am fost atinşi de o ceaţă umedă care ne frâna zborul. Încercam să planăm cât se poate de invizibili, ca aceasta să nu ne observe prezenţa. Însă ea era prea ocupată cu ascunderea oraşului, cufundat într-un somn adânc.

Brusc, în faţa ochilor avem silueta retuşată a unui oraş. Îl contemplăm fascinaţi, cu ochii larg deschişi şi buzele întredeschise. Continuăm să străbatem văzduhul. De la înălţimea la care ne aflăm, oraşul arată ca o vietate enormă, care doarme adânc în camera sa, unde e înconjurată de fel de fel de luminiţe multicolore care se reflectă în vitrinele magazinelor, în ferestre. Observăm cum câteva roiuri de automobile trec peste acesta. E cu mult trecut de miezul nopţii, însă se pare că totuşi cineva se mişcă prin acest organism. Privirile ne sunt atrase de un loc puternic luminat. Un loc care face un zgomot ritmat pe care îl putem deja auzi chiar noi. Ne îndreptăm în acea direcţie, continuăm să coborâm. Ne amintim de regulile de bază pe care le repetam în fiece seară înainte de culcare. Trebuia să încercăm să evităm orice contact cu vreun obiect cald sau viu. Principalul e să nu ne agităm şi să lăsăm să vină totul de la sine.

- Mă tem că nu voi reuşi..., a suspinat unul de lîngă mine.

- Dar mie îmi place, la nebunie, spuse altul, care continua să se rotească de plăcere.

- Cum va fi atunci când vom ateriza: moale, uşor?

- Principalul e să nu atingi năsucul nimănui, a şoptit altul tremurând.

- Soarele când are să apară?

- Datele ne spun că peste 2 min-34sec-09milsec-24567890234567billionsec. Dar nu e niciun pericol, a răcit în această săptămână şi suferă de indispoziţie acută, spuse grăbit, cu o limbă încâlcită, unul dintre tinerii prognozişti, care ţinea în mână un carneţel cu notiţe şi îl răsfoia încontinuu.

- Ce oră e?, întrebă altul.

Toţi şi-au privit ceasurile. Era 6.45 a.m.

- Trebuie să ne grăbim. 

Eram mai aproape de oraş, când luminile din geamuri au început să se aprindă una după  alta, de parcă cineva le-ar fi ordonat aceasta. De parcă acel cineva ne-ar fi urmărit şi ar fi dat semnalul de alarmă. Nu mai aveam cum să ne ascundem. Oamenii ieşeau afară şi se îndreptau cu ochii lipiţi de somn spre oficii. Îşi cufundau mâinile adânc în buzunarele paltoanelor şi tremurau de frigul care le tăia ţesăturile muşchilor, membrele, străpungându-le oasele.

Pisicile ticsite cu grăsimi traversau grăbite strada, printre fâşiile de automobile şi trecători. Lumina neoanelor de la panourile cu spoturi publicitare colorau oraşul gri cu căldură şi viaţă.

Mirosea a cafea şi a croasanţi de la o cafenea non-stop din apropiere. Oamenii intrau ca să ia acolo dejunul şi să se încălzească un pic.

Ne-am văzut căderea în fereastra unui zgârie-nori, apoi în cea a unui bloc cu cincisprezece etaje.

Câţiva dintre prietenii mei au aterizat reuşit pe acoperişul acelei clădiri şi păreau cât se poate de satisfăcuţi. Trebuia să ne găsim cât mai repede locul potrivit de a contacta cu suprafaţa.

- Doar nu pe năsucuri, îşi repeta încontinuu un vecin de zbor de-al meu, doar nu pe năsucuri.

Ce să vă spun? Sigur nu a căzut pe niciun năsuc, însă a aterizat cât se poate de bine în cana cu ceai din care sorbea un poliţist. Apoi altul a căzut pe un obraz, altul pe buze, sub papucul cuiva, pe fularul care ascundea de frig faţa unui tânăr...

Zborul mi-a fost lung şi unul cât se poate de frumos. Am admirat oraşul care se trezea treptat din somnul său adânc şi atât de dulce. Am văzut fericirea de pe chipul copilului care a ieşit afară şi şi-a ridicat căpşorul spre cer, observându-ne. A început să sară agitată şi să arate cu degeţelul său moale spre unul dintre noi, strigând satisfăcută:

- Mami, ninge, ningeeeeeee!!! Priveşte, mami, fulguşori!!!

Acesta a fost ultimul lucru frumos pe care l-am văzut înainte ca cristalele să mi se topească între genele unei tinere, transformându-mă într-o picătură, care se prelinse pe faţa ei asemeni unei lacrimi şi îngheţase...

Еще Columns