Columns

Orfan în familie

Zilele acestea a trecut pe la noi la birou fiica unui coleg mai în vârstă şi am rămas foarte plăcut surprins de atitudinea sa ca părinte faţă de fiică.

A întrebat-o foarte amiabil de toate grijile curente şi s-a oferit să o ajute în toate, iar la sfârşit i-a dat şi o sumă frumuşică de bani de buzunar. El a ocupat mulţi ani posturi de conducere în cadrul Ministerului de Interne, iar fiica sa este studentă în anul doi la ASE.

  1. Se întâlneşte cu cineva?, l-am întrebat eu.
  2. Da, deja de un an iese cu un coleg de facultate. Mi l-a prezentat după circa trei luni şi a trebuit să fac o faţă surprinsă că într-adevăr abia am aflat.
  3. Bănuiesc că deja îi cunoşteai şi grupa sangvină?, îl luam eu peste picior.
  4. Pfff, îi ştiam şi notele de bacalaureat, şi toate rudele, chiar şi amenzile pentru încălcările de circulaţie rutieră. Dar se pare că e băiat de treabă, aşa că las’ să se întâlnească.

Sună oarecum despotic, dar vă asigur că orice părinte normal, care are acces la baze de date cu informaţii confidenţiale, ar face la fel; eu unul – cu siguranţă!

Mă uitam la toată scena aceasta de afecţiune paternă şi mi-am amintit de perioada când intram la facultate. M-am hotărât să intru la medicină, nici pe departe cea mai simplă destinaţie. Dintotdeauna eram foarte independent şi chiar mă bucuram de libertatea ce mi-o ofereau părinţii, dar, când venise ziua examenelor de intrare, mă uitam în jur la toţi candidaţii care erau înconjuraţi de părinţi şi am simţit o oarecare singurătate şi lipsă de afecţiune părintească. A fost doar o senzaţie de moment, dar ţin minte că a fost destul de intensă. La fel şi ziua când am mers să aflu rezultatele examenelor – a coincis cu aniversarea a cincizecea a tatălui meu şi toţi erau la restaurant, aşteptându-mă acolo cu rezultatele. M-am uitat la note, am privit uşurat, dar oarecum trist, în jur şi doar am surprins câteva priviri ale unor mame care cu ochii mă felicitau pentru rezultate.

Am avut o adolescenţă foarte activă şi destul de frecvent nimeream în diferite încurcături, însă niciodată, indiferent de dificultatea situaţiei, nu mi-am permis să apelez la părinţi, din simplul considerent că eram sigur că nu mă vor înţelege.

Ei mă întrebau mereu de reuşita la studii, pe când gândurile mele erau ocupate de cu totul alte griji.     

Mă uitam uneori la părinţii unor prieteni, care, când era vorba de un examen mai complicat, mereu se implicau ca odrasla să ia rezultatul dorit. Sau, când era vorba de examenul de conducere, numaidecât aveau pe cineva s-o rezolve. Nemaivorbind deja de anumite cheltuieli pe care le are orice adolescent şi pentru care părinţii ar trebui să-şi dea seama să le dea bani fără să întrebe. Pe vremea când făceam eu liceul, de maşină sau haine de firmă nici nu putea fi vorba, dar în prezent nici nu pot să-mi imaginez câtă frustrare simt unii care învaţă în aceeaşi instituţie cu copiii politicienilor şi ai monopoliştilor autohtoni, care manifestă un desfrâu total.

Nu ştiu dacă e vorba de diferenţa dintre generaţii, dar ştiu cu siguranţă că oricare copil îşi doreşte ca părinţii să-i înţeleagă toate grijile şi să-l sprijine necondiţionat.

Titlul cu siguranţă nu se referă la mine şi chiar pot susţine că am nişte părinţi de invidiat. Unii poate chiar m-au considerat alintat, căci eram unicul student de la facultate care avea maşină, dar cu siguranţă niciodată nu am avut reputaţia de „băiatul mamei sau al tatălui”, fiindcă de foarte mulţi ani mă descurc absolut singur.

Poate că titlul pare oarecum radical, iar unii, care chiar nu au pe cineva dintre părinţi, ar lua-o drept insultă, însă sunt sigur că fiecare dintre noi a avut un moment când a avut mare nevoie de sprijinul părinţilor şi nu a avut parte de el din diferite considerente.

Sunt vremuri dificile şi vreau să vă asigur pe toţi că părinţii fiecăruia ar face orice pentru copilul lor şi ar oferi mult mai mult decât oferă, dar nu întotdeauna se-ntâmplă cum ne-am dori. Nu-i condamnaţi niciodată şi nu uitaţi: senzaţia de „orfan” ţine doar de aşteptările voastre faţă de părinţi şi de dragostea voastră faţă de ei.

Îi doresc fiecăruia să-şi iubeas că părinţii la fel de mult cum îi iubesc eu pe ai mei.

Еще Columns