Columns

Savurarea Ceşcuţei cu Stafiile Oraşului Matinal

La 6:34 am ieşit afară. Soarele abia începuse să apară din spatele clădirilor cenuşii şi foarte înalte. Strada era pustie. Se pare că niciun om încă nu s-a trezit la această oră. Şi maşinile se pierduseră pe undeva. Am mers foarte încet în jur de două ore. Ceasul negru, rotund, de pe mâna stângă indica ora 7:21. Am decis că e timpul să mă întorc, dar, pentru început, urma să înţeleg unde mă aflam. Nimic din jur nu mi se părea cunoscut: zgârie-nori, magazine, cafenele, subterane, o umbrelă roşie ruptă la piciorul semaforului care arăta verde şi, desigur, o trecătoare ale cărei dungi se cam şterseseră. Traversez strada şi-mi continui plimbarea în direcţia opusă. Sigur că astfel nu mă voi rătăci. Fac calea întoarsă foarte bine dispus, pentru că ştiu că am toată ziua liberă şi nu e nevoie să mă grăbesc. Un vânzător de ziare de care mă ciocnesc la următoarea trecătoare îmi întinde brusc un ziar împăturit, de la care miroase încă a cerneală, ca şi de la pâinea proaspătă şi caldă pe care o cumpără oamenii în fiecare dimineaţă de la brutărie.

- Poate-l cumperi? Spuse el grăbit şi cu-n zâmbet neîndemânatic pe buze.

Indiferent, am scos câteva bancnote mototolite din buzunarul din faţă al blugilor şi i le-am întins. Acesta le luă repede şi-mi dădu ziarul. Câteva secunde m-am uitat la literele şterse de degetele mele puţin umede din cauza căldurii, care se stabilise cât se poate de bine în buzunare, după care mi-am amintit că aş fi vrut să citesc ce e scris în ziarul "Bonot".

- Dar n-aveţi...? începusem să-l întreb, dar când am ridicat capul am înţeles că eram singur, nimeni nu mai era lângă mine.

Tânărul dispăruse probabil după colţul acelor magazine cu discuri.

Răsfoind ziarul şi citind crâmpeie din fiecare articol, am înţeles că toate sunt simple aberaţii, inventate doar pentru a completa cele 24 de foi A3. Mi-am ridicat privirile spre semaforul lângă care încă mai stăteam. Continua să arate verde, însă nu mă lăsa gândul că ar fi trebuit să-mi cumpăr câteva discuri noi, pentru a nu-mi prăfui urechile cu muzica discurilor care stau pe noptieră de aproximativ 5 ani. De aceea, m-am întors la 90 de grade şi am păşit spre magazinul cel mai apropiat cu discuri. Acesta era deschis. Înăuntru era puţin cam întuneric, pentru că vânzătorul nu deschisese încă jaluzelele. Pe peretele din spatele tejghelei erau atârnate câteva discuri de vinil ale lui Gordon McCray, James Brown, The Beatles şi Dray Sevis, iar în mijloc era copia picturii lui Jean-Baptiste-Antoine Guillemet, unde îşi vedea reflecţia o Normandie singuratică, părăsită, pustiită şi rece.

Când ochii mi s-au acomodat cu puţina lumină oferită cu egoism de becurile slabe de pe tavan, am mers printre rafturile pline cu tot felul de muzică: de la cea clasică până la rock. Multe dintre acestea păreau aduse dintr-o altă lume sau epocă. Toate păreau să nu fi fost atinse de cel puţin câteva luni, pentru că pe ele se aşezase un strat gros şi dens de praf.

Am ales patru discuri ce mi se păreau mai noi şi cu muzică mai bună, tocmai potrivită pentru o seară liberă. M-am apropiat de tejghea. Am pus discurile pe aceasta şi am căutat în buzunar bani, pentru a mă asigura că-mi vor ajunge. S-a dovedit că aveam o sumă bunicică în buzunar şi, de aceea, m-am gândit să trec pe la un restaurant nu prea scump pentru a-mi umple cu vreo bunătate de gustare stomacul golit de atâta mers.

- Bună, amice! Exclamă vânzătorul, un tânăr scund, uscăţiv şi cu ochi mari care exprimau o uimire pronunţată. Iar forma de salut părea a fi destul de obişnuită pentru el, pentru care, probabil, toată lumea e "amice". I-am zâmbit în semn de salut. Am pus banii pe masă, mi-am luat discurile şi m-am îndreptat spre ieşire.

- Se pare c-ar trebui să deschid jaluzelele, e cam întuneric, spuse zâmbind tânărul, ai cărui ochi se rotunjiră şi mai mult.

- Cam aşa, am confirmat, uitându-mă încă o dată la Normandia singuratică, care îşi adăugase mai multe nuanţe de violet, pe care nu le observasem iniţial.

- N-ai putea să-mi dai puţin ziarul, ca să văd dacă e acolo un articol pe care l-am scris chiar eu?

Când m-am apropiat încă o dată de tânăr, am observat că acesta era puţin emoţionat şi îşi strângea mâinile cumva straniu. Am lăsat ziarul şi m-am dus spre ieşire.

- Dar...!, ridică el mâna pentru a-mi atrage atenţia.

- Păstrează-l, am spus înainte ca uşa să se închidă după mine.

Еще Columns