Columns

Cu musca pe căciulă

Eu aveam deja douăzeci şi şase, iar ea era o puştoaică de nouăsprezece ani, cu un corp ca la fetele din Sports Illustrated. Ambii eram după mari decepţii în dragoste, de aceea relaţia noastră era mai degrabă o tentativă de a depăşi starea provocată de relaţiile anterioare. Nu pot spune că o iubeam pe fata aceea, dar locuiam deja de trei luni împreună şi, involuntar, m-am ataşat mult de ea, mai ales că relaţia noastră fizică era de nedescris – chiar special se pregătea să iasă cu douăzeci de minute mai degrabă decât era nevoie de dimineaţă, pentru că ştia că nu scapă doar cu un sărut la plecare.

Într-o bună zi am revenit acasă ceva mai devreme şi m-am trântit obosit în faţa televizorului cu o pizza uriaşă ce mi-am cumpărat-o pe drum. În scurt timp a venit şi ea. Era foarte veselă, îmbujorată, m-a sărutat şi a fugit în dormitor să se schimbe. Apoi, după ce făcuse un duş, aidoma unei pisici s-a cuibărit în braţele mele. Toate bune şi frumoase, însă era ceva foarte nefiresc în comportamentul ei, care m-a intrigat imediat.

Atunci mi-am adus aminte cum odată, fiind prin clasa a zecea, am primit o notă de doi la o lucrare de control, aparent destul de importantă. Am primit nota doi nu pentru că nu ştiam tema, ci pentru că am fugit de la lecţii împreună cu nişte colegi ca să mergem la Patria, la film. Pe vremea aceea, cinematografele din Chişinău erau încă de Stat, nemodernizate şi fără premiere cinematografice săptămânale. Din acest considerent, toate supravieţuiau difuzând filme erotice, sau chiar cu caracter sexual explicit şi, ignorând faptul că la intrare stătea un semn uriaş care interzicea accesul minorilor, casieriţa cinematografului ne-a lăsat să intrăm fără ezitare. Îmi dădeam foarte bine seama de importanţa acelei lucrări de control, însă am fost invitat să merg la film de o fată dintr-o clasă paralelă care-mi plăcea foarte mult şi vroiam să dau dovadă de un anumit nonconformism şi spirit rebel.

De îndată ce am revenit la ore, diriginta mă aştepta cu mare nerăbdare şi fără prea multe cuvinte a însemnat cu pix roşu toată istoria, cu lux de amănunte, în agenda mea. Tre’ să recunosc că, contând pe reuşita şcolară foarte bună, fugeam foarte frecvent de la lecţii şi nu eram prea marcat de cele întâmplate. Însă de data aceasta mai era şi o miză importantă la mijloc: în weekend am stabilit cu prietenii să mergem la Vadul lui Vodă şi, dacă ar fi aflat părinţii de această ispravă, plecarea mea putea fi compromisă.

Când am venit acasă părinţii erau încă la serviciu şi atunci, involuntar, ca şi orice adolescent care se simte cu musca pe căciulă, am început să mă comport aidoma  visului oricărei mame. Am dat cu aspiratorul toată casa, am aranjat frumos în dulap toate hainele din camera mea, am reparat un robinet defect din baie, am gătit cina pentru toată familia. Într-un cuvânt, am făcut orice pentru a le provoca părinţilor doar gânduri pozitive referitor la odrasla lor, care i-ar abate de la gândul că e sfârşit de săptămâna şi că trebuie să-mi verifice agenda şcolară.

Mama putea fi impresionată de asemenea comportament, dar cu tata era nevoie de ceva mult mai consistent, căci pentru el solicitarea agendei era deja la nivel de reflex, după ce luam cina cu toată familia. De aceea am terminat de mâncat mai repede şi m-am retras în camera mea. Am scos vioara şi am început să cânt nişte melodii care ştiam că îi plac mult tatălui meu. Erau două ocupaţii de la care tata niciodată nu mă întrerupea: învăţatul şi cântatul la vioară. Dacă m-aş fi apucat de învăţat vineri seara ar fi fost mult prea suspect. În schimb, cântatul la vioară era ceva destul de frecvent. Tata a intrat încet în camera mea, de parcă ar fi întârziat la teatru şi, după ce a ascultat câteva melodii, s-a sculat şi m-a privit cu un zâmbet cam straniu:" – Nu’ş ce ai mai făcut, dar sper că nu e prea grav, de aceea poţi să te relaxezi."

Fără a rupe ochii de la televizor am întrebat-o:

- Fostul?

Ea ezită cu răspunsul şi, tipic pentru adolescenţi, evalua situaţia, ca să ştie dacă trebuie de minţit sau scapă şi cu adevărul.

- Aha, a zis ea fără să se mişte.

-Şi? "Liubovi-morkovi"? Revii la el?

- Mmmm, încă nu ştiu. Mă aştepta după ore cu un buchet uriaş de trandafiri, a zis că-i un prost şi că vrea să fim din nou împreună.

- Da’ unde-s florile? Sau nu le-ai luat?, o întrebam eu, triumfând în interior că i-am ghicit starea şi amuzându-mă de emoţiile ei adolescentine.

- Le-am lăsat la Ana, a răspuns ea cu un ton vinovat şi atunci a ridicat ochii să mă privească. Da’ tu te-ai supăra dacă m-aş întoarce la el?

Nu i-am spus niciodată că o iubesc, căci aş fi minţit-o şi ea ştia foarte bine acest lucru. I-am spus că, dacă ea crede în sentimentele lui faţă de ea şi e dispusă să-l ierte, atunci să o facă cât mai curând, iar dacă nu – starea actuală a lucrurilor e mereu la dispoziţia ei.

Peste o săptămână a plecat la el, dar în circa patru luni au rupt-o definitiv, doar că eu eram plecat la Moscova, iar ea apoi a plecat în America şi de atunci nu ne-am mai văzut niciodată.

În fine, vroiam să spun că e foarte important să spuneţi mereu adevărul celor dragi, căci, indiferent dacă îl spuneţi sau nu, ei oricum simt totul, iar dacă iese la iveală pe căi străine, este mult mai neplăcut.

Еще Columns