Columns

In dreptul paralelei de 23°

Eram un tânăr solitar. Rămâneam singur, într-o intimitate completă cu gândurile, trăirile, pe care nu cred că le-ar fi putut măcar cineva înțelege. Pentru a evada timp de câteva minute lungi și transparente din lumea mea, în care exista doar măsuța rotundă din lemn roșu, veioza maro, pixurile și mulțimea de foi înșirate pe toată mas

a.

Ca drept obicei cutreieram în fiece dimineață străzile cenușii ale orașului. Totul era învăluit de puritatea zilei nou-născute. Lume puțină întâlneam în cale, vedeam șiruri de uzine, magazine, restaurante și cafenele ce-și ascundeau somnul sub acoperișurile roșii. Urmăream goliciunea încăperilor, pe care o puteam vedea prin ochii ferestrelor, lumini ce străbăteau singuratice draperiile grele, felinarele ce lenoase își schimbau culorile, una după alta, dar cu o oarecare ezitare, cum mi se părea.

Hoinăream străzile și eram fericit de faptul că nu prezint în acest moment nimic pentru oameni. Eram un simplu observator care doar observă, analizează, suprapune, dar nu încearcă să schimbe ceva.

Preferam să-mi petrec primele ore ale dimineții  într-o cafenea drăguță de la colțul străzii. O cafenea ascunsă sub acoperișul roșietic ce se lăsa greu pe mica clădire. Îmi plăcea fiece colțișor al ei, eram  fascinat de aroma pronunțată a cafelei proaspăt măcinată. Mă simțeam foarte confortabil în fotoliul de lângă fereastră. Savuram din plin cafeaua condimentată cu câteva picături de coniac rătăcite și contopite perfect cu amăruiul nemaipomenit al acesteia.

Eram primul vizitator și era o plăcere neîntâlnită, pentru că puteam să urmăresc de fiece dată, fără excepție, trăsăturile tulburate de recentul som ale tinerei chelnerițe, ce mai mergea ca o somnambulă printre mesele rotunde și atât de multe și neapărat se ciocnea de ele. Urmau niște cuvinte rostite sub nas, apoi își ridica ochii mici, de un azuriu limpede și puțin migdalați spre mine, roșea, își ciufulea cu un gest scurt a mâinii stângi părul prins. Cu pași lenți de pisică se apropia de măsuța 13 (după cum auzisem că o numise hegemonul cafenelei când o chemase pe chelneriță). Mă lovea cu un zâmbet scurt și acru, ignora salutul binevoitor al meu, morocănoasă, revoltată în subconștient din cauza mea, pentru că venisem atât de devreme, fără a-i mai da șansa de-a dormita puțin... Pleca iarăși lenoasă, bolmojind ceva după ce primea comanda, pentru a se lăsa așteptată aproape jumătate de oră. La drept vorbind, mă amuzam pe seama acestei infantilități. Oare ar fi părut că vin aici pentru dejunul lejer și ceșcuța de cafea?
Adoram să stau relaxat în fotoliu, acomodat cu lumina palidă și mirosul de cafea și cornuri proaspete.

Începusem să citesc ziarul "Nucleul Unui Contemporan".  Observasem în colțul uneia dintre foi un stih scurt, mai bine zis, un haos de slove din care nu înțelesesem mai că nimic. De aceea mă lăsasem păgubaș și începusem să citesc absent ceva despre dictatură și imperialism, până când privirea mi se ciocnise de articolul în care se spunea despre decesul unui poet ilustru, căruia i se ofereau ofrande odinioară, pentru ca acum să moară în sărăcie și uitat de toți. Mă întrebam oare unde s-ar presupune că e limita neomeniei noastre. Sigur că nu știam și nu cred că am știut cândva... Iar acum aș întreba pe unii: "Și unde ar mai putea fi vorba de eternitate?!"

Cafeaua fierbinte din ceșcuța albă, răbdătoare aburea, răspândindu-și aroma prin toată încăperea, inspirându-mă să o savurez înainte de a se răci, iar eu iarăși eram întru totul sustras și înghițit de lumea din spatele ferestrei. Vedeam un bărbat îmbrăcat simplu, cu acuratețe și nu lipsit de gust. Din neatenție alunecase și căzuse pe asfalt. Repede își revenise, se ridicase și privise în jur, poate nu doar pentru a-și căuta lucrurile căzute, dar și pentru a calcula procentajul de persoane care ar fi putut observa micul lui accident. Apoi încet a pășit pe stradă, ținându-se de abdomen...

Mă prinsese ploaia în stradă, aproape de casă, în timp ce urmăream amuzat cum un bătrân încearcă să-i explice unui băiețel ce e amperul și cum se alimentează sau funcționează un mecanism a cărui denumire nu mi-o mai pot aminti, iar băiețelul, indiferent la cele spuse de bunel, râdea și netezea botul unui câine vagabond.

Picătură după picătură, strop după strop – veșnica melodie plăcută ce ne duce pe fiecare pe undele liniștii și ale confortului colorat într-un bej cald și plăcut. Liniștea mi-a fost rătăcită de sunetul grăbit ai pantofilor indigo ai unei tinere ce ținea strâns în mâinile ei mici și delicate o umbrelă imensă, de un roșu nemaipomenit de aprins. O urmărisem cu privirea până dispăruse în mulțimea pestriță de oameni oploșiți sub acoperișul unui supermarket.

Plin de impresii mă refugiasem iarăși în lumea mea, unde stăpâne pe toate erau cărțile și manuscrisele înșirate prin toată camera de palma vântului ce s-a strecurat printre fereastra întredeschisă, în timp ce eu făceam cunoștință cu o lume nouă, destul de banalizată prin rutina sa, dar nu și lipsită întru totul de sens.

Еще Columns