Columns

Să așteptăm verdele semaforului singuratic

E 05.13 p.m. Ieși din blocul numărul 13 înfofolit în fularul tău roșietic. Pășești pe strada umedă de după ploaia de aseară. Ții minte foarte bine acea ploaie. Nu ai putut să închizi un ochi întreaga noapte.

Ai ascultat liniștit cum cerul greu te amenința cu tobele sale că are să te găsească și are să te atingă cu străfulgerările sale. Ți-ai reamintit deodată cât de frig ți-a fost, de aceea îți tragi gluga peste părul ciufulit și îți ascunzi mâinile în buzunarele pline cu tot felul de nimicuri de care tu nu te poți nicidecum despărți. Ridici ușor capul, mijindu-ți puțin ochii de parcă ai fi orbit de un soare puternic și urmărești timp de câteva fracțiuni de secundă cum cerul înnorat plutește deasupra capului tău. Inspiri aerul rece și simți cum acesta îți umple nările cu tristețea lunii noiembrie. Da. Ți-ai reamintit în sfârșit ce lună e. E un noiembrie trist și melancolic care lasă saxofonul și vioara nopții să-și fredoneze melodia care te face să te închizi în cutiuța proprie și să stai acolo singur, liniștit, inspirând cu poftă mirosul ciocolatei fierbinți. Inspiri încă o dată acea aromă care îți stăruie în minte după care pășești pe stradă. Nu faci prea mulți pași că îți și cobori privirea pe ghetele tale roșii, ponosite, însă atât de iubite. Observi cum ele au călcat pe trotuarul umed, au ocolit un ciob de sticlă, au călcat un bilet de la tramvai (ud, aproape transparent), au probat apa cenușie a unei băltoace, s-au oprit la trecătoare și au așteptat, timp de câteva secunde, până s-a făcut verde, chiar dacă nici în dreapta, nici în stânga nu se vedea niciun far de automobil, nu se auzea niciun motor. De fapt, nu se auzea nimic.

Absolut nimic. Era una dintre acele seri când îți amintești mereu de filmele SF sau de coșmar, în care deodată dispar toți oamenii de pe stradă, din oraș, de pe planetă. Pentru câteva secunde te simți singurul locuitor care mai trăiește în acest oraș prăfuit și uzat de atâtea sute de ani și de atâtea mii de oameni indiferenți față de schimbările evidente a timpului. Între timp, orașul îți aparține.

Te bucură această idee.  Zâmbești semaforului. Zâmbești motanului obez care își târâie cu greu trupul cu multe kilograme în plus ascunse bine sub blănița pufoasă. Zâmbești posterului unui star-rock îmbătrânit, al cărui colț e atins de degetele vântului rece. Îți vine să te așezi pe bordură și să stai așa până vor apărea toți și se vor grăbi să recupereze timpul pierdut. Însă continui să mergi. Mai treci încă o trecătoare, apoi alta și încă una... Acum vine deja rândul magazinelor, care, cochete, încep să se îmbrace în luminile calde ale becurilor, ale veiozelor  înfofolite în abajururi maro, roșii, violete sau oranj. Treci pentru început pe lângă un magazin de haine pentru  doamne care poartă mărimi mari, dar mai potrivit ar fi dacă vei citi ce scrie pe vitrină "Pentru împachetarea formelor apetisante și îndulcirea acestora". Această frază îți lasă mai degrabă senzația că e o cofetărie. Nu ți-a trebuit să te gândești prea mult, că ți s-a făcut și foame. Stomacul începuse să-ți hoinărească în căutarea rămășițelor de sandviș pe care l-ai mâncat încă dimineața, când te grăbeai să vâri scrisoarea în plic și să faci schimb de câteva vorbe la telefon cu mătușa care te dojenea în continuu să te îmbraci bine și să nu uiți și de căciula pe care ți-a ales-o tocmai Ea cu atâta grijă. Ai conturat ușor un "Aha" scurt și te-ai grăbit să molfăi încă puțin bucățica de cașcaval care îți ezitase în gât. Mai avansezi câțiva pași, de ajuns ca să ajungi în fața altui magazin. Acesta se dovedește să fie unul de electrocasnice. Chiar în spatele sticlei este un ecran mare pe care sunt difuzate știrile de ultimă oră. Te oprești în fața sticlei groase și fără a băga în seamă vânzătorii care, plictisiți, te urmăresc, stai și te uiți la imagini, care se schimbă una după alta, de parcă ar sta într-un rând organizat și răbdătoare își așteaptă intrarea. Nu reușești să auzi mai nimic din cauza sticlei prea groase și a gălăgiei care ia amploare în spatele tău. Însă reușești să citești textele scurte care apar pe ecran fiind atașate imaginilor, după care dispar, lăsând imaginile derulate să stârnească fiori în sufletul tău. De fiecare dată te sperie când vezi urmările lăsate de seisme, tsunami, a erupții vulcanice, războaie, terorism... Sunt atâtea, că nici nu vrei să-ți amintești de toate. Cu câteva ore în urmă, s-a petrecut un cutremur cu altitudinea de 9 grade, care a lăsat în urma sa zeci de mii de morți și încă câteva sute de mii de dispăruți. Pe tot ecranul apare un copil cu brațul zdrobit, fața cenușie de praful casei sale ruinate, cu ochii plini de lacrimi și cu buza spartă din care se strecoară un firicel de sânge, așteaptă să-i fie găsiți părinții, deși e clar că aceștia s-au făcut egali cu pământul. Ți se face deodată groaznic de frig. Îți ascunzi și mai adânc mâinile în buzunare și simți în palma stângă scrisoarea pe care urmează să o duci la poștă. Nu trebuie să întârzii. Nu mai ai mult: încă un kilometru de parcurs și 57 de minute până poșta se va închide. Trebuie neapărat să știi ce i se întâmplă și, de aceea, nu mai ai răbdare să aștepți până îți va scrie. Speri că nu se va supăra, doar că prea multe cataclisme se petrec în ultima vreme și ceva îți spune că i s-a întâmplat ceva, iar tu te temi să te gândești ce vei face dacă îți vei pierde prietenul cu care ți-ai petrecut jumătate din viață. E cumplit când nu-l mai ai alături pe acel Prieten la care ții atât de mult, totuși.

Mai faci câțiva pași. Încearcă să-i grăbești, doar nu ai prea mult timp. Îți simți picioarele înghețate și amorțite, însă continui să mergi, deși picioarele îți strigă disperate că te dor și nu sunt deloc dispuse să meargă, iar tu le ignori cu perseverență. Te apropii de o trecătoare. Semaforul arată roșu și de aceea stai lângă încă câțiva oameni care, plictisiți, vorbesc despre vremea rece de afară și despre oamenii care au murit în acel oraș mare, care ieri era frumos și prosper, iar acum nu mai e decât o ruină. După felul cu care spun toate astea, puse la un loc cu vremea posomorâtă, se pare că nici nu i-a prea atins, de parcă ar trece o cioară deasupra oricărui acoperiș din oricare oraș al oricărui stat care se ascunde pe undeva pe planeta Pământ. O bătrână cu perle mărunte în jurul gâtului încă se indignează că, în ultimul timp, la televizor arată dezastrele ce se petrec pe undeva în lume, în loc să-i arate a suta serie din telenovela ei preferată. Îți vine să râzi când îi auzi vocea pițigăiată și ruginită care încearcă cu greu să contureze aceste aberații, ce au devenit o normă în ziua de astăzi. Ceilalți, care așteptau să arate verde, dar nu, măcar și galbenul pe care s-ar putea trece repede, îmbrâncind pe câțiva oameni din fața lor, făcând niște automobile să frâneze brusc, pentru a nu-i călca, și neapărat strigând câteva înjurături șoferilor, pentru a nu le permite acestora sa se indigneze. Doar mai bine e să ataci decât să fii atacat cu cine știe ce fraze necenzurate. Au încuviințat repede din cap la cele spuse de bătrâna care-și dădea aere de aristocrată cu manierele prea teatrale, care nu erau nici măcar bune pentru teatrele de cartier, și perlele artificiale de pe care se dezlipea luciul.     

Ai traversat cât de repede posibil strada când a arătat verde, pentru ca să te îndepărtezi de grupul acesta de idioți care pretind că sunt spuma societății sau măcar rămășițele ei.

Pe bulevard vezi cum oamenii se întorc obosiți de la serviciu. Își poartă capurile plecate, ascunse puțin între umeri, pentru a nu-i vedea pe cei din jur și pentru a nu li se vedea cearcănele adânci de sub ochi. Își târâie picioarele, călcând – din neatenție sau din întâmplare – în niște băltoace.  Pe ecranele mari din centrul orașului arată un incendiu la un centru pentru copii, care s-a petrecut într-un oraș din apropiere. Toți aud aceasta, însă pe foarte puține fețe observi măcar ceva. Fețele le sunt împietrite și indiferente. Nu-i prea poți înțelege: ce i-a făcut să fie așa?! Îți vine să-i trezești pe toți acești somnambuli.

Dar cum să o faci nu prea știi...

allfun

Еще Columns