Columns

Fata nimănui

Fiind în anul doi sau trei de facultate, primisem în dar o pisică de la un prieten foarte apropiat. Aveam o casă în suburbie, unde ţineam un câine, însă în apartament niciodată nu mă gândeam să am un "prieten domestic".

Cu atât mai mult o pisică: eram încă cu mentalitatea aceea sovietică, conform căreia băiatul trebuie să aibă un câine mare şi rău, iar fata – o pisică. Dar, având în vedere din partea cui venea, am decis s-o păstrez.

Părinţii nu au fost deloc încântaţi: în prima săptămână erau absolut împotrivă, apoi îi mai aruncau câte ceva de pe masă, apoi, când reveneam de la facultate, îi surprindeam jucându-se cu ea prin casă. Sora era deja măritată şi la casa ei, nepoţica mea era pe atunci încă doar în planuri, iar eu încă îmi vedeam de învăţătură, de aceea era normal ca, în scurt timp, să se ataşeze şi părinţii de pisica ceea.

Cu siguranţă că o fi având pisici-mineri în neamul ei, deoarece era neagră ca un cărbune în formă de pisică. Era atât de neagră, încât şi în întunericul nopţii se vedea o pată mai întunecată umblând prin casă.

Iar dacă nu o vedeam nicăieri, era suficient să arunc ceva pe podea şi imediat ţâşnea din vreun colţ al camerei. Era și cel mai bun antidot împotriva fobiilor copilăriei: o ştiţi pe aceea, conform căreia, dacă noaptea cobori o mână sau un picior pe podea, imediat te va trage un monstru sub pat, care veghează fără odihnă? Ei, acum eram sută la sută sigur că acel monstru era mică mea pisică, care niciodată nu scăpa un prilej de joacă.

Dar mai era ceva în legătura cu pisica aceea ce a făcut să mă ataşez foarte mult de ea: în fiece noapte, indiferent de ce a făcut toată ziua sau cine i-a acordat mai multă atenţie, venea şi se cuibărea la mine în pat şi torcea lin, iar dimineaţa mă trezea şi, privindu-mă drept în ochi, mieuna isteric şi cerea mâncare. Astfel, nimeni nu punea la îndoială faptul că era pisica mea!

Dar, cu trecerea timpului, mi-am dat seama că anume această chestie mă neliniştea foarte mult în privinţa unor pisici, doar că ceva mai mari şi mai sălbatice. Cunosc o sumedenie de fete care te fac să te simţi doar ca o treaptă în ascensiunea ei către un scop suprem.

Am mulţi cunoscuţi care aleargă isterizaţi să le facă pe plac iubitelor, dar permanent rămân cu senzaţia că ceva nu au făcut corect, deoarece reacţia lor de mulţumire este extrem de vagă sau chiar absentă.

Da, eşti sigur că nu te înşală (o vreme), trăiţi o viaţă normală de cuplu, vă împăcaţi de minune, însă problema e că ea uneori parcă dispare, nu numaidecât fizic, iar tu nu ai nici cea mai vagă idee pe unde umblă. Majoritatea băieţilor se străduiesc, necondiţionat, să fie văzuţi în ochii iubitelor ca un colac de salvare din orice problemă, ca un Zeu atotştiutor sau – şi mai simplu – ca acel scop suprem! Însă nu este aşa şi băiatul se află permanent sub presiunea ideii că ea nu este a lui.    

Cel mai frecvent li se întâmplă adolescenţilor, când fetele, care se maturizează mult mai repede, încep a depăşi băieţii la aşteptări şi scopuri. Şi aparent, în acelaşi cadru social, între ei se formează o prăpastie inexplicabilă.

Am ajuns la concluzia că aceste fete sunt cel mai frecvent din familii îndestulate (nu numaidecât înstărite) şi învaţă foarte bine la liceu, având scopuri şi interese care se apropie şi se conturează cu fiece an. Şi nici un fel de atenţii din partea iubitului nu o pot face să se abată de la aceste scopuri, decât dacă băiatul nu o domină evident la acest capitol, astfel încât ea să vadă în el o autoritate şi un partener demn pentru a atinge împreună acest scop.

Probabil din acest considerent sociologii şi antropologii consideră că diferenţa de vârstă ideală într-un cuplu este de circa șase ani – cam aceasta este diferenţa de vârstă care îi permite bărbatului să identifice acel scop suprem al partenerei şi să-i poată fi o călăuză şi un partener de nădejde.

Băieţii frecvent confundă această atitudine cu un orgoliu nemotivat – în mintea lor nu se leagă: cum el, fiind la volanul unei maşini de câteva zeci de mii, poate fi refuzat de o "oarecare"? Uneori aud din partea lor: "– O să mă însor cu o fată simplă, de la ţară, care nu se ţine cu nasul pe sus." Dar poate problema nu este faptul că ele au nasul sus, ci că personalitatea băieţilor pluteşte prea jos.

P.S.: Nu confundaţi aceste fete cu "vânătoarele", care au inima într-o carapace de diamant şi scopul cărora este doar de a parazita tot ce se poate.

Еще Columns