Columns

Egoism

Sunt de părere că toţi oamenii sunt egoişti, dar le place să creadă despre ei că sunt persoane bune, dezinteresate, care oferă dragoste şi căldură. Conştient sau nu, omul recurge la anumite decizii egocentriste, care să îl favorizeze.

Astfel, dacă cred despre mine că sunt o persoană bună, îi voi ajuta pe cei care îmi cer ajutorul ca să îmi menţin această imagine. Nu exclud că se poate acţiona dezinteresat, dar e aproape imposibil să îţi dai seama când cineva acţionează aşa, pentru că nu cunoşti întregul mecanism interior al fiecăruia.

Am momente din astea, când mă urăsc pentru că am ofensat sau am rănit pe cineva doar pentru a mă afirma pe contul lui sau pentru că propria persoană mi-a fost deranjată. Şi atunci realizez că mi-e caracteristică eticheta de tiran, demagog, despot. Uneori încep să mă justific prin vârstă, lipsă de experienţă, neatenţie... Dar justificările nu modifică realitatea.

Îmi amintesc cât de cruzi îmi erau colegii. Cât de inuman îşi băteau joc de cei mai slabi. Am făcut-o şi eu, pe seama unei colege care era mai plinuţă şi, în timpul recreaţiei, a intrat în sala de clasă cu câteva chifle. Am vrut sa fiu apreciată, aşa cum la acea vârstă erau apreciaţi cei care treceau la atac personal pentru a se afirma. Am făcut o glumă de care, probabil, a uitat imediat, chiar dacă a fost ofensată, dar care nu m-a lăsat indiferentă până în prezent.

Îmi mai amintesc a șaptea aniversare a mea. Eram preocupată cu despachetarea cadourilor şi, la auzul sunetului telefonului, m-am ridicat enervată că mă va deranja o eventuală rudă cu discursul ei plictisitor. La celălalt capăt al firului s-a auzit vocea blândă pe care, peste un an, urma să n-o mai aud niciodată, vocea întreruptă de plânset (bunica mereu plângea când nu eram lângă ea). Nu eram atentă la ce-mi ura, eram nerăbdătoare să se finalizeze discuţia, să continui ce începusem mai devreme. Văzând că bunica mă luase la întrebări despre cum sărbătoresc şi ce mai fac ai mei, i-am răspuns aspru că trebuie să plec... Starea de goliciune, după 11 ani, mă domină şi în prezent, nu am reuşit să-mi cer iertare, să-i spun cât de prostuţă am fost... Nu am reuşit nimic.

Încerc să sper că, intenţionat sau nu, n-am să mai rănesc pe nimeni din cauza egoismului meu, să sper că copilul meu nu va fi discriminat din cauza exteriorului său, să sper că n-am să fiu o bunică ignorată de copii şi nepoţi, să sper că fiecare va fi conştient de faptele care influenţează necondiţionat starea cuiva. Egoismul ne este propriu, nu vom putea fi niciodată total dezinteresaţi, însă nu ne este propriu să ne considerăm centrul universului, nişte egocentrici acerbi.

allfun

Еще Columns