Oamenii vin și...
Da, ăia cu care nu împărtăşeşti cele mai mari secrete, dar cu care poţi discuta lejer despre politica mondială, exemplificând tactica lui Hitler cu alune şi chips-uri. Ăia cu care nu ştii exact cum s-a dus noaptea, da’ s-a dus şi parcă ai vrea să mergi la somn, da’ parcă mai vrei o tură; nu e nicio activitate super-intelectuală, doar "hai" şi hăhăială. Dacă pleacă unul dintre ei, nu-i mare tragedie. Nu-i ca şi cum v-ar lega cordonul ombilical. Da, puţin trist, da’ asta e; viaţa merge înainte, pământul continuă să se învârtească. Şi se lasă cu din alea: o ultimă ieşire înainte de plecare, poze, urări de bine. Promisiuni de măcar un mail la două zile, "vorbim la telefon", "ţinem legătura". În prima lună, aşa e. De-abia aştepţi semnul ăla, îţi aduci aminte cum a fost când ai vărsat cafeaua şi cu cât patos aţi cumpărat sandvişuri, scrii nostalgii. A doua lună, deja mail-urile se răresc. Telefon? Hm… Nu mai ai chef să-ţi fie auzită vocea de dimineaţă, las’ că vorbim mâine, mâine devine poimâine şi poimâine – cândva. Şi, într-un final, câte un "salut, salut" rarefiat şi lichefiat. Nu te mai leagă nimic, nu mai ai fraze comune, deja e viaţa altcuiva, pe care nu-l mai cunoşti.
Mai rari sunt oamenii pe care o să-i cauţi indiferent de distanţă sau de timp. Pe care o să-i tragi de mânecă tu. Cu care nu vorbeşti o zi, două, trei şi după aia te trezeşti, la trei din noapte, că e musai să spui orice-ţi trece prin cap. Cu care ai poante comune, care nu se uită. Cărora poţi să le spui şi că te doare degetul mic, şi că te doare sufletul. Care n-or să te judece pentru că i-ai întrerupt din somn sau din gătit, sau dintr-o partidă de "scrabble" şi care ştiu că pot face acelaşi lucru cu tine. Deja nu mai vorbesc de "amici de bere".
Oamenii pleacă. Şi e normal. Adică, fiecare cu drumul lui. Fiecare-şi construieşte autostrada, bucată cu bucată. Dar dacă-l găseşti pe ăla care să nu bată mărunţel din buze că l-ai trezit, stai şi-n cap pentru a-l păstra. E o punte subţire, şi-ai face bine să ai grijă pe unde şi cum calci. Pentru că, de cele mai multe ori, "definitiv" chiar înseamnă definitiv. Pân’ la următoarea revelaţie, la bună vedere!
