Columns

Lucruri care nu se schimbă

Sunt momente când te simți copleșit de senzații, momente cînd îți dorești ca timpul să se opreasca în loc pentru a nu pierde acele emoții, sunt clipe când te simți străpuns de durere și îți pare că timpul nu mai trece și nici nu ia durerea cu el. Și totuși durerea trece, iubirea scade, iar emoțiile apun ca o lumânare stinsă de indiferență...

Însă sunt lucruri care nu se schimbă. Am învățat încă de la școală că la bătrînețe voi vedea ca prin ceață și voi avea dureri în articulații, așa că de acum încep să mă pregătesc de aceste schimbări. Dar sunt sigură că senzația de dezamăgire îmi va fi mereu tovarășă, de exemplu ca atunci când deschizi un ou kinder și descoperi că au uitat să pună jucăria în el, când mănâncicu poftă dintr-un măr dulce și descoperi că are viermi. De fapt,  același lucru poate fi spus și despre oameni, însă încerc să îmi păstrez firea pozitivă  și să aduc argumente mai frumoase. Acea senzație extraordinară pe care o simt atunci când vine un anotimp nou, mai exact prospețimea atunci când vine iarna,  neliniștea de primăvară, extaz și energie vara și melancolia  dulce de toamnă. În fiecare iarnă revine acel sentiment penibil atunci când  intri într-un local unde este foarte cald, iar tu, fiind îmbrăcat ca o varză, cu haine peste haine, te simți ca un cozonac încins gata să explodeze. Un alt lucru care nu va dispărea niciodată este mirosul hainelor persoanelor dragi. La unii, ele miroase a prăjitură de casă, la alții, a fum de țigară în armonie cu cafea, cert este faptul că chiar și la bătrânețe orice nuanță a acestor  arome aduse de adierea vântului mă vor face să tresar și îmi vor aminti de persoanele dragi.

Prin urmare, trebuie să cultivăm acele sentimente care nu au termen de valabilitate. Momentele când râzi atât de tare, încât nu poți opri lacrimile și te dor toți mușchii stomacului de simți că poți să explodezi de durere. Când treci pe lângă locurile unde te jucai în copilărie și te lași acaparat de sute de amintiri, clipele când săruți pentru prima oară pe cineva de care ești îndrăgostit sau când pășești liniștit și simți cum scârțâie zăpada sub picioare.

E o măiestrie să păstrezi aceste lucruri, mai ales atunci când treci prin niște schimbări. În ultimul timp în viața mea s-au schimbat foarte multe lucruri. O perioadă n-am avut dorințe și am zis că voi pluti la voia întâmplării. Nimic nu mi-am dorit și, prin urmare, nimic nu mi se întâmpla. De fapt, atât de puține mi s-au întâmplat în exerior și atât de multe în interior. Dar o clipă a schimbat totul, anume clipa când mergeam pe stradă, cu muzica în căști dată la maximum, făcând abstracție de lumea exterioară, și am simțit cum gândurile au început să strige mai tare decât muzica, iar apoi au apărut dorințele care băteau neostenit la ușa inimii, pe care prin perseverență au deschis-o.  Odată cu aceste schimbări și visuri a reapărut setea de fericire. Am început să ador oamenii care se joacă la ședință sau la birou în văzul tuturor, care nu se simt jenați atunci când toarnă cafea pe ei, chiar dacă sunt înconjurați de 100 de oameni, care nu observă și nici nu se supără când sunt călcați pe picior, care nu au o caneapea roșie imaginară pe cap, unde își fac psihanaliza non-stop, care nu-i umilesc pe cei din jur pentru a-și măguli egoul și pe cei spontani, care nu își fac planuri pentru cinci vieți înainte și care nici măcar nu știu ce vor îmbrăca mâine.

Noua "eu" a învățat multe lucruri într-un timp foarte scurt, pentru că ritmul este inegal și poți să nu înveți nimic timp de un an, dar într-o lună să sari cîte 10 trepte deodată și să te pomenești că ești un om nou, și voi încerca să nu mă mai pierd niciodată.  Am înțeles că e nevoie de lucruri foarte simple pentru a face lumea mai frumoasă: să-i dăruiești o floare fetei care se simte urâtă, să-i oferi liniște persoanei agitate, un cuvânt bun celui care s-a închis în sine, un pas înapoi celui ce se simte speriat sau o îmbrățișare celui ce se simte singuratic. Am învățat că trebuie să rupi niște rădăcini dureroase pentru a merge înainte și a atinge fericirea. Am învăţat să îmi asum riscul de a ignora, chiar dacă asta îi îndurerează pe unii, de a mă ignora atunci când trebuie, chiar dacă asta mă îndurerează. Desigur, trebuie să fim propriii noștri părinți și să ne dăm singuri peste mâini când suntem prea lacomi de fericire, dar totuși să ne iubim într-un mod lucid și constant. Cel mai important este să găsești drumul spre tine și să păstrezi lucrurile care nu se vor schimba niciodată...

Еще Columns