Columns

Evadarea

Un loc ferit de umbre, care musteşte în optimism şi linişte – este locul care mai ieri îmi era la dispoziţie în fiecare zi, dar acum a trebuit să treacă un an ca să ajung la el. Şi fiindcă l-am văzut scăldat de razele jucăuşe ale soarelui, nu am ezitat să îl încerc.

Nu ştiu cum, dar necondiţionat l-am aranjat la fel ca pe timpuri. Am tras o plapumă ca să fie mai puhav, am sărit acolo şi am deschis o carte (la fel dorind să o citesc de acum un an).

Pentru cineva poate fi cerdacul din casa bunicii, nucul, scrânciobul din fundul grădinii sau chiar acoperişul casei. Important e ca sensul să rămână acelaşi, care constă în evadare! Şi nu o banală evadare, dar una comodă. Că de! foarte des îmi iau cu mine miere, muzică, ceai şi alune (dacă nu mă apucă lenea, frig alunele la foc mic). Cel mai des se întâmplă să îmi fac ceai de ierburi, pe care îl consum în cantităţi mari. Da, şi neapărat acesta să fie însoţit de o ciocolată cu alune. E interesant să urmăreşti infuzia de ierburi în bătaia razelor de soare. Asta îmi este pauza care mă aduce la realitatea de lângă mine şi care îmi oferă încă o înghiţitură de ceai, după care calm mă transfer în lumea "citită". 

S-ar părea că această şezătoare cu mine însămi poate plictisi, dar nu îmi imaginez cum poate fi astfel, deoarece de fiecare dată mă trezesc cu ceva nou.

Asfaltul e ud. Băltoacele formate în urma şuvoiului de ploaie încă mai primesc nişte picături coborâte din cer. Pe oglinda lor se formează mici cerculeţe, ca şi cum ar fi vreun cutremur de vină şi nu stropii invizibili de ploaie. Urmează raze de soare, destul de îndrăzneţe, iar curcubeul nu se lasă foarte mult aşteptat. Deschid fereastra, iar mirosul de ploaie îmi inundă camera. Şi acum, când sunt la o oarecare distanţă de pământ, pe muchie de fereastră, când ceea ce văd reînvie într-un dans al ploii şi al soarelui, rămân copleşită de gânduri... Aranjez semnul de carte la ultima pagină citită, o închid, dar o las pe braţe. Mă gândesc că aş alege să trăiesc aşa un an fără o zi şi nu doar o zi din an.

Nu, nu sunt o introvertită, egoistă sau naricisistă, dar aş alege o ambianţă furată de ochii lumii nu pentru a mă delecta cu asta împreună cu cineva, dar pentru a fi singură! Pentru că eu reînvii atunci când îmi adun gândurile şi forţele. Pentru că locul ăsta (şi încă unul) mă face să nu dorm nopţile doar pentru că e magic. Pentru că are o energie cu care îmi încarc bateria ritmică până la următoarea ciocnire cu EA – amintirea care răscoleşte munţii, văile şi pădurile sufletului. Că da, nu greşesc să zic că sufletul poate fi o casă, o cameră chiar, dar poate fi şi o lume întreagă, dar asta e cu totul altă poveste...

Şi, până la urmă, e o greşeală, o ruşine sau o nelegiuire să fugi de tine?  Desigur, nu pot trece peste îndemnul socratic "Cunoaşte-te pe tine însuţi". Din antichitate se vorbeşte despre aceste întâlniri cu eul propriu. Adesea, oamenii sunt storşi energetic şi, de regulă, pot fi numiţi "suflete-ruine". Sunt cei cărora le pasă ce vor spune pseudo-prietenii, sunt cei care colectează ură de prin împrejurimi şi uită de sine! Citind "Calomnii mitologice" de Octavian Paler, am descoperit o frază care se integrează perfect în contextul acesta: "Spunem "bună ziua" sau "mulţumesc" până şi celor pe care, dacă am fi sinceri, am vrea să-i strângem de gât".

Acesta e modul colectării de gânduri negative, de care a fi bine să ne debarasăm. 

Un moment de refugiu poate oferi orice element al artei: fie literatură, fie pictură, muzică, arhitectură... Cert e cuvântul lui Nietzsche afirmat odată: "Civilizaţia vrea altceva decât cultura". Nu e nimic condamnabil aici, dar nici ceva salutar. Tot în viziunea acestui filosof ne putem descoperi în ipostaze supreme, eu însă vreau să vă rog doar de ceva: daţi-vă întâlnire cu voi înşivă, alintaţi-vă şi, cu siguranţă, veţi obţine rezultate pe măsură...

Еще Columns