Columns

Când m-a lovit feminitatea?

Când m-a lovit feminitatea?

Mereu mă înţelegeam mai bine cu băieţii. Ei veneau la mine după sfaturi, discutam despre fotbal şi fete… Mă simţeam în largul meu şi chiar un pic băieţoasă.

De fapt, semănam cu o girafă slabă şi stângace. Îmi plăcea să mă joc cu soldăţei, nu cu păpuşi şi îmi doream să devin poliţist şi nu prinţesă, aşa cum îşi doreau majoritatea fetiţelor de vârsta mea. La un moment dat, realizasem că comportamentul meu băieţesc are nişte limite, însă mi-am promis să nu devin genul de fată plângăcioasă, capricioasă, alintată şi certăreaţă, adică genul de fată de care se plângeau prietenii mei. Totuşi, sunt nişte lucruri care pun stăpânire pe mine. Nu ştiu de unde apar, de ce apar, mă enervez că apar, dar totuşi există.

Nu pot să mă abţin uneori să mă supăr din toate nimicurile, iar apoi, fiind întrebată dacă sunt supărată, să zic că  nu sunt, însă, de fapt, să încetez să vorbesc. Şi de ce atunci când mă supără ceva devin mută? De ce nu pot să strig în gura mare ce mă supără? Astfel rezolv problema şi scap de piatra aceasta grea de pe inimă. Însă nu, trebuie să fiu rugată cu pâine şi sare, de fapt, cu săruturi şi îmbrăţişări să zic ce am. Şi de ce încep să plâng atunci când nu sunt intens rugată să zic ce am? Însă cel mai tare mă deranjează că nu mă pot abţine să ţin minte certurile vechi şi să le arunc în faţa interlocutorului. De unde vine această memorie excepţională când este vorba de certuri vechi şi de ce nu apare la examene?

De când a apărut acest entuziasm nesănătos atunci când mă plimb prin magazine şi văd ursuleţi de pluş, adidaşi de copilaşi, chestii fluffy şi tot felul de flecuşteţe roz şi înflorate? De ce o duioşie de nedescris îmi invadează sufletul atunci când văd ceva cute, un pui de animăluţ sau un copilaş? Nu am nici cea mai mică idee de ce uneori, când merg pe stradă, mă copleşeşte dorinţa de a dansa sub ploaie sau de a alerga într-un câmp de levănţică. De ce, când îmi place vreun băiat, simt nevoia să-i fac prăjituri? De ce mă uit la acele comedii romantice ce mă fac să plâng, când toată raţiunea mea e indignată de faptul cât de prosteşti sunt aceste filme?  De ce  râd la propriile glume înainte de a le spune, când îmi dau seama cât de prostesc arată şi, în sfârşit, de unde vin aceste mişcări de parcă desprinse din "Matrix" atunci când văd un păianjen sau un şobolan?

Chiar dacă lupt în permanenţă cu unele deprinderi care nu vreau să îmi aparţină, oricum, când m-a lovit feminitatea, nu am mai avut nicio scăpare, aşa că acum sunt condamnată pentru totdeauna să ador ciocolata, căpşunile, dantela, formaţia "Sting", florile şi pantofii. Aşa că trebuie să mă resemnez şi să învăţ să convieţuiesc cu firea mea delicată şi fragilă. Însă, dacă cineva află de când, de unde şi de ce apare feminitatea, să nu ezitaţi să îmi spuneţi…

Еще Columns