Columns

Ziua pe care vreau s-o uit!

Plânsul se întrerupea brusc când chipul tatălui meu schiţa o oarecare intenţie de a ceda şi pierdea repede din intensitate în momentul în care în vizorul meu apărea următorul lucru indispensabil. Bineînţeles că erau doar nişte mofturi copilăreşti, dar am senzaţia că, în ultima vreme, oamenii se plâng atât de mult, încât s-au dezvăţat a plânge cu adevărat.

Era aprilie, o zi foarte frumoasă, dar extrem de agitată pentru mine – aveam de completat un teanc de contracte şi de le distribuit partenerilor de serviciu. Telefonul suna încontinuu, iar traficul era îngrozitor. Mă salva faptul că era un coleg la volan, respectiv eu puteam liniştit să mă concentrez asupra contractelor şi a telefoanelor. La un moment dat, mă sună unchiul meu:

  • Salut, nepoate. Ce mai faci?
  • Bine, mersi, cu treburile prin oraş.
  • Vreau să-ţi comunic o veste cam neplăcută şi te rog să fii tare: a murit bunica. Eşti deja băiat mare, de aceea ai grijă cum îi dai această veste mamei tale.

Toate gândurile care mă frământau s-au evaporat brusc şi în minte a început să ruleze un diafilm cu amintiri din copilărie. Verile mi le petreceam la bunica din partea mamei şi asta în pofida faptului că buneii din partea tatălui stăteau la o sută de metri de cuscri. Era o bunică etalon – cel mai sigur aliat în lupta cu nedreptăţile copilăriei. Bunica avea deja o vârstă înaintată, de aceea eram, oarecum, moral pregătit că, într-o bună zi, va veni această veste, mai ales că făcusem medicină, care oarecum denaturează atitudinea subiectivă şi metafizică faţă de viaţă şi moarte.

Dar nu trecuse prea mult timp şi iarăşi a sunat telefonul – era sora mea. Mi-am dat seama că aflase şi ea vestea şi mă pregăteam s-o liniştesc, însă, când am răspuns, nu am auzit decât un plâns isteric, iar printre lacrimi – o singură frază: "A murit mama!".

Doar un gând a reuşit să-mi treacă prin cap: mama a aflat vestea şi, fiind extreme de emotivă, nu a rezistat. Un pumn uriaş al durerii m-a apucat cu o răutate incredibilă şi mă strângea, încercând să stoarcă toată  suflarea din mine. Colegul a tras maşina pe dreapta şi a ieşit, deoarece, cum mi-a spus el ulterior, emanam atâta, durere încât era imposibil să te afli lingă mine. Cascada de lacrimi curgea cu o presiune atât de mare, încât credeam că-mi vor sări ochii din orbite.  Priveam în gol şi nu am reuşit decât să mă ghemuiesc ca un făt, încercând să-mi ţin inima în piept.     

Colegul, văzând că durează, a deschis prudent portiera să-şi ia ţigările şi atunci l-am rugat să mergem până la biroul mamei. Cât mergeam, mi-am schiţat în minte un scenariu: mătuşa mea nu s-a abţinut şi a sunat-o pe mama, căreia i s-a făcut foarte rău, iar secretara mamei a sunat-o pe sora mea, dar nu a formulat corect mesajul. Şi exact aşa a fost! Secretara a sunat-o pe sora mea şi i-a spus că a murit "mama mamei voastre", însă bineînţeles că tot ce a urmat după cuvântul mama nu a mai fost auzit.

Am îmbrăţişat-o pe mama cu atâta dragoste, încât am readus-o la capacitatea de a înţelege că acesta e ciclul normal al vieţii, că bunica a plecat împăcată şi că ea trebuie să fie puternică, în primul rând pentru noi, copiii ei.

V-am descris una dintre cele mai dureroase amintiri din viaţa mea, dar ceea ce am vrut să spun este că trebuie să învăţăm a depăşi momentele neplăcute, în primul rând de dragul celor care ţin la noi şi caută sprijin în noi. De asemenea, mai ales se referă la fete, fiţi foarte atente la modul de comunicare a unei veşti neplăcute – consecinţele pot fi imprevizibile.

Еще Columns